De la Caragiu la Bulgakov, in acorduri de Dinica

13 noiembrie 2009

În ultima vreme, am dat cam rar pe aici. Aşa-i când timpul nu-ţi permite, când vrei să stai mai mult cu omul de lângă tine, să te trezeşti ceva mai târziu decât de obicei şi să te bucuri de puţină intimitate cu tine însăţi.

În ciuda faptului că nu e chiar totul roz (nici nu s-ar putea, de altfel), am avut parte de bucurii neaşteptate. La capătul unei zile obositoare, după nesfârşita documentare pentru un eveniment şi o lansare la care abia îţi vine să mergi, satisfacţia poate fi de-a dreptul uimitoare. Să cunoşti un om nou, ca Elena Caragiu, care îţi poate vorbi despre cineva pe care niciodată nu ai să-l vezi, decât poate pe ecran, e pe cât de ciudat, pe atât de fascinant.

Nu l-am cunoscut pe actorul Toma Caragiu, nu i-am văzut, spre ruşinea mea, filmele şi scheciurile cu ironii subtile, care l-au facut să fie atât de iubit. Însă miercuri seara l-am cunoscut pe poetul Toma Caragiu şi pe omul îndrăgostit, romantic, dispus să îşi aştepte o viaţă iubirea. Am aflat într-o zi cât poate nu au ştiut alţii despre el într-o viaţă (exagerez cumva, dar aşa m-am simţit). Doar ascultând-o pe fosta lui soţie, (din fotografia alăturată, făcută de colegul Mircea Păun) care a plecat după moartea lui America şi nu a mai revenit în ţară decât anul trecut. Şi răsfoind o carte cu titlu sugestiv, "O simplă vizită", plină de momente care protagoniştilor le-au tăiat răsuflarea.

A fost prima dată când nu a trebuit să şi fac poze, pe lângă obişnuita înregistrare, notare şi intervievare. Ca atare, am putut observa liniştită cum face fotografii un om care pentru asta e angajat în jurnalism. Apoi, am avut surpriza ca, la finalizarea textului, acesta să strângă, după doar o zi, mai bine de 1800 de vizualizări, un adevărat record pentru domeniul meu, cel cultural. Şi încă se citeşte, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Cu atât mai mult cu cât am băgat de seamă că, în ultima perioadă, au început să fie foarte citite şi astfel de subiecte, nu numai cele senzaţionale, cu sex, crima şi alte derivate. Să fie semn că oamenii s-au cam săturat de frivolităţi?

După toate astea, surprizele continuă. Una dintre ele, însă, e o fiinţă umană foarte dragă mie, care mă uimeşte constant, de la primele priviri dimineaţa şi până punem geană pe geană.

Dincolo de toate, mă străduiesc să termin o carte, "Maestrul si Margareta", de Bulgakov. Dacă aş fi putut să nu o las din mână şi să o citesc dintr-o răsuflare, aş fi făcut-o. E printre cele mai bune pe care le-am savurat până acum, de la subiect şi până la felul în care e scrisă. Una singură se poate compara cu ea, o carte pe care am avut ocazia să o studiez pe alte tărâmuri, "Le Diable amoureux", de Jacques Cazotte. Tot ce vreau să vă spun (poate o să fiţi curioşi să citiţi) e faptul că ambele, dar mai mult cea dintâi, pun foarte bine în valoare felul în care pot fi duse la extrem pasiunile umane. Şi dacă mai intră şi Diavolul în scenă, care ştie despre om la fel de multe ca Dumnezeu, rezultatul nu are cum să fie altul decât fascinant.

Din când în când, merită şi sufletul puţin răsfăţ...



Dumnezeu să-l odihnească!

Niciun comentariu:

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS