Fragmente dintr-o scrisoare de... dragoste

28 noiembrie 2009

"Dacă aş avea tot ce râvnesc, nu mi-ar mai plăcea nimic."

"De cum m-am născut, am început să ţip. Nu-i tocmai agreabil să intri în viaţă bocind."

"Aşadar, te iau şi trăiesc cu tine până îmi vor cădea lanţurile cu care m-ai legat. Căci nu te iubesc, să ştii. Dragostea e altceva: uitare de sine, jertfă, respect, duioşie, tot ce vrei. La mine nu-i decât o dorinţă neîmplinită şi exacerbată de eşecuri, o ciudă mare cu aripi şi mai mari, o obsesie care mă sapă şi îmi inghite liniştea. Asta-i, înţelegi? Nu pot să-mi aştern viaţa ca un soclu pentru monumentul fericirii tale."

"Când mă culc noaptea, o simt alături pe Ghiocela fierbinte, cu suflarea ei caldă, întind braţele după trupul râvnit, dar le trag înapoi, goale, fără pradă. Şi-n toiul nopţii, în revărsatul zorilor, mă pomenesc căutând-o mereu, cu o nevoie ascunsă, reflexă, sau chemând-o Ghi, pe numele ei de alint. [... ] Îi poruncesc cameristei să-mi aducă pernele şi cearşafurile din căsătoria trecută şi sorb adânc, cu nesaţ, aerul lor vechi, crezând că voi descoperi măcar o urmă din mirosul cărnii fragede rămas în ele. Fiinţa Ghiocelei mă urmează ca propria-mi umbră şi-mi şopteşte obsedant în urechi, cu batjocură crudă : " Vezi, eu eram femeia care-ţi trebuia, şi tu mi-ai dat cu piciorul!" Să fi avut dreptate?"

"Ghiocela nu e în mobile, nu e în lucruri, nu e în atmosferă, nici măcar în străinătate. Ea e în mine, în sângele meu. Cum să scap de ea? În ce fel s-o alung?"

"Fiecare bucată de loc, fiecare colţişor îmi vorbeşte de ea, răscolind trecutul, trezeşte amintiri din stinsa noastră viaţă. Ce mult e de-atunci! Nu sunt decât unsprezece luni de când ne-am despărţit şi parcă s-au scurs ani lungi şi grei, ani nenumăraţi! Parcă totul s-a petrecut într-un vis absurd şi neverosimil, într-atât de ireală mi se pare acum convieţuirea cu Ghiocela!"

"Inima e, câteodată, un cimitir cu gropi multe!"

"Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea. Dacă prin absurd cineva ar inventa ghicirea gândurilor după voinţă, oamenii, deveniţi goi pe dinăuntru, n-ar mai putea să trăiască, s-ar măcelari unul pe altul, bărbat pe femeie, copil pe tată, fiică pe mamă. S-ar declanşa un carnagiu universal."

"Nu ţi-ai dat seama că valorile sufleteşti sunt mai scumpe decât orice? Dragostea n-o poţi cumpăra cu toate bogăţiile pământului, dar o poţi avea cu un simplu surâs."

"Dragul şi nefericitul de el! Nimeni nu cred că mă va iubi pe măsura lui, nici eu pe altcineva la fel. De altfel, aşa ceva n-ar fi cu putinţă, decât dacă m-aş mai naşte încă o dată."

(Mihail Drumeş)

Tablou

27 noiembrie 2009

Sunt gânduri amestecate, idei disparate şi speranţe care se străduiesc să nu moară. Sunt oameni de care mi-e dor, dar care sunt departe şi alţii aproape, pentru care nu reuşesc să mă împart, aşa cum şi-ar dori. Sunt cărţi care mă aşteaptă cuminţi, alei de parc ce se vor cutreierate... răsuflări pe care le-aş vrea tăiate şi îmbrăţişări care nu ar trebui să se termine vreodată...

Dincolo de toate, există o piaţă, sau mai multe. Copii de 12, 13 ani, cu Mafia sau La Familia pe telefon, aglomeraţie la shaormerie, câini şi oameni care vor ceva de mâncare. Barăci dărâmate, gropi în curs de asfaltare şi străzi ce stau să fie lărgite. Noroi, figuri posace, întrebătoare, nerăbdare, lipsă de bun simţ, înghesuială în primul autobuz, de parcă altul nu ar mai veni, ură, discriminare, răutate.

Un om cu membrele răsucite, cu o cutie de pantofi în care strânge mila trecătorilor. Vânzători de bilete la bingo lângă cortul lui Traian Băsescu, aroma de ceva bun, de la patiseria din colţ, omul cu covrigii şi tanti cu ziarele şi colecţia Tom şi Jerry, cea care vinde ciorapi, dar şi cea de care urmaşii au uitat.

Nişte trepte coborâte într-o încercare de nepăsare, până la metrou, o rampă care aşteaptă de săptămâni bune să fie reparată. Cutii cu sardine, oameni care se privesc cu sfială, care se tem să se atingă şi se feresc unii de alţii cât mai mult posibil. Paznici de metrou cu maşti anti-gripale, adolescenţi entuziaşti, rebeli din cale-afară, îmbulzeală la staţie, aer, cerul care abia zâmbeşte şi el, o facultate în renovare, anticari care se înşiră dezolaţi de-a lungul bulevardului, claxoane, traversări la culoarea roşie, şoferi pentru care nu există verdele, o covrigărie recent deschisă, la care deja e coadă, o bancă pentru care puţini mai au bani şi o femeie care de ani de zile are casa pe trepte, în faţa ei şi pentru care ziarele şi cartoanele sunt singurele pături.

Peste drum, un Cerc Militar, un hotel Cişmigiu de care şi-au amintit că trebuie renovat, străzi împânzite de maşini, grabă, timp care nu mai are răbdare... Peisaj bucureştean? Nu, doar unul românesc...

Două luni

26 noiembrie 2009

Porţi în tine o poezie mai presus de toate versurile pe care mintea mea s-ar putea strădui să le aşterne pe hârtie. Tu nu ai nevoie de cuvinte, felul în care îmi eşti vorbeşte de la sine. Ce aş putea să spun ca să exprime exact ceea ce îmi doresc? Nu ştiu. Eu, care păream să deţin meşteşugul cuvintelor, întrebări şi răspunsuri, nu ştiu să materializez în fraze tot ce mă faci să simt.

Cu tine, nicio zi nu seamănă cu alta. Cu tine, timpul pare că stă în loc doar ca să te mai am puţin, înainte de a te reda lumii. Cine ar crede că ne ştim doar de un an şi ceva? Noi sigur nu, noi ne ştim dintotdeauna, atât de bine mă simţi şi mă citeşti. Ca doctorul la raze, mai ţii minte?

Fluturii mei au învăţat să zboare toamna, alături de frunzele care ne cad sub picioare. Iar paşii mei... ei au învăţat să fie fermi şi să îşi urmeze calea trasată de sufletul meu. De ceva timp deja, nu (mă) mai rătăcesc prin lume, mi-am găsit nordul!

La mulţi, mulţi ani împreună, jumătatea mea de portocală!

Ok, am votat! Şi cu asta ce-am făcut?

23 noiembrie 2009

Ei bine, am votat. Cu un nou statut, un nou act de identitate, pe liste suplimentare, (după aproape 5 min în care cei doi din comisie, la care eram repartizaţi, s-au străduit să îşi dea seama cum votez şi eu, pentru că nu eram pe liste şi n-aveam cum să fiu, cu carte de identitate de câteva zile; greu la votare cu oameni cărora le explici ceva degeaba), tinerii au venit, i-am văzut. Şi, cu ce ne ajută? Că ne-am respectat un drept? Ok, altceva?

Aceiaşi politicieni care nu ştiu să piardă şi fac orice să câştige, oamenii care se dau pe un mic, o fasole, un fular sau alte d-astea o să facă la fel şi data viitoare, turism electoral cât cuprinde, gropi grămadă, proşti la fel. Problema tocmai asta e, că sunt mulţi, încep şi eu ca Lăpuşneanu. Din păcate, tot ei, care au votat inconştient, îmbătaţi cu apă rece de te miri ce demagog, sunt primii care se vaită când nu le e bine cu preşedintele. Păi, nu voi l-aţi ales, stimabililor, de ce nu vă mai convine? (Ştiu, vorbesc de parcă ar fi trecut şi turul 2. Într-un fel, chiar aşa e. Zarurile au fost aruncate, indiferent care dintre cei doi ar ieşi.)

Cu alte cuvinte, nimic nou sub soare. Oare pentru câţi ani, încă 5? Sau poate 10, 20? Hai să dăm cu banul. Am impresia că aşa fac şi ei atunci când mai aleg o metodă prin care să distrugă ţara!

Bloguiţi, copii, numa' bloguiţi !?

17 noiembrie 2009

În urma unui schimb de replici aici, am realizat că apare o dilemă: oare chiar putem să scriem orice vrem pe blog? Adică aş putea să scriu despre chiloţii verzi, cu buline, ai vecinei de la 4, despre ce cumpăr de la piaţă şi alte amănunte "picante" din viaţa unui cuplu căsătorit. Cu siguranţă n-ar interesa pe nimeni, poate doar partea cu amănunte picante. Însă până unde putem merge cu expunerea intimităţii noastre şi a altora?

Prin faptul că e online şi oricine îl poate citi, blogul şi-a pierdut din start atributul de jurnal. Pentru că jurnalul era un lucru extrem de intim, aproape tabu, care se ţinea ascuns de părinţi şi de alţi posibili cititori.

S-a pus problema asemănărilor şi diferenţelor dintre un blogger şi un jurnalist. Însă, deşi jurnalistul are un cod deontologic pe care trebuie să îl respecte, bloggerul ce respectă, propria-i conştiinţă?

Cu siguranţă, oricât ne-am dori, nu putem să scriem chiar ce ne taie capul. O dovedeşte cazul blogurilor deja sancţionate, printr-o formă sau alta. Cum ar fi acesta, primul blog din România care a fost pus într-o asemenea situaţie. Până la urmă, de ce scrie un blogger? Şi despre ce ar trebui să scrie?

Nu cred că i-ar plăcea nimănui să citească pe blogul cuiva ce mănâncă dimineaţa, ce face la baie, când şi mai ales cum a conceput un copil sau alte asemenea detalii. Şi atunci cât de "intimi" putem fi pe propriul blog?

Lecţie de viaţă

15 noiembrie 2009

Aveam de gând să scriu ceva despre prima confruntare din această campanie politică. Nu am să o fac, nu are rost. Rezultatul ei se va vedea oricum după alegeri.

Mi-a atras atenţia cazul unui tânăr care a crescut la orfelinat şi acum e student la medicină. (Şi oare câte astfel de cazuri nu sunt?) În plus, nu îşi urăşte mama, care l-a abandonat, pentru că Îl iubeşte prea mult pe Dumnezeu ca să facă asta. Acest tânăr e exemplu de moralitate, de voinţă şi de curaj pentru mulţi dintre noi, care au urechi să audă şi ochi să vadă şi măcar un licăr de conştiinţă.

Şi acum stau şi mă gândesc la toţi cei care au toate facilităţile necesare să înveţe, dar nu o fac, pentru că "nu le place" sau "nu pierd vremea cu aşa ceva", la toţi cei care, părăsiţi, într-un fel sau altul de părinţi, refuză să îi considere ca atare, la faptul că, oricâte noduri în papură i-ar găsi vieţii de acum, altfel le-ar fi fost mult mai rău. Nu ei au ales, atunci când mama sau tata a plecat de lângă ei şi a refuzat să mai dea vreun semn de viaţă, dar pentru majoritatea dintre ei, a fost mai bine aşa, deşi nimeni nu se poate împăca cu o astfel de situaţie decât foarte greu.

Am considerat întotdeauna că e mai bine să scapi de îndoieli şi de întrebări şi să cauţi răspunsuri. Iar eu aş fi făcut ca acest băiat, de care am povestit. Aş fi aflat unde mi-e părintele, dacă mai trăieşte şi m-aş fi dus să-mi spună de ce a considerat că a fost mai bine să plece de lângă mine şi să nu-mi mai dea vreun semn. Aş prefera orice vorbă, decât să fiu măcinată o viaţă de gândul că propriul părinte nu m-a vrut. Şi dacă în continuare nu ar fi dorit să ştie de mine sau eu aş fi considerat că a fost mai bine că m-a lăsat, i-aş fi mulţumit pentru că a ales să mă nască. Pentru că, vrând-nevrând, mi-a dat ocazia să fiu cine sunt.

Poate că sunt o sentimentală, dar ura şi "dreptatea cu mâna ta" nu folosesc la nimic. Poate doar la adâncirea stării de rău pe care o resimte sufletul.

De la Caragiu la Bulgakov, in acorduri de Dinica

13 noiembrie 2009

În ultima vreme, am dat cam rar pe aici. Aşa-i când timpul nu-ţi permite, când vrei să stai mai mult cu omul de lângă tine, să te trezeşti ceva mai târziu decât de obicei şi să te bucuri de puţină intimitate cu tine însăţi.

În ciuda faptului că nu e chiar totul roz (nici nu s-ar putea, de altfel), am avut parte de bucurii neaşteptate. La capătul unei zile obositoare, după nesfârşita documentare pentru un eveniment şi o lansare la care abia îţi vine să mergi, satisfacţia poate fi de-a dreptul uimitoare. Să cunoşti un om nou, ca Elena Caragiu, care îţi poate vorbi despre cineva pe care niciodată nu ai să-l vezi, decât poate pe ecran, e pe cât de ciudat, pe atât de fascinant.

Nu l-am cunoscut pe actorul Toma Caragiu, nu i-am văzut, spre ruşinea mea, filmele şi scheciurile cu ironii subtile, care l-au facut să fie atât de iubit. Însă miercuri seara l-am cunoscut pe poetul Toma Caragiu şi pe omul îndrăgostit, romantic, dispus să îşi aştepte o viaţă iubirea. Am aflat într-o zi cât poate nu au ştiut alţii despre el într-o viaţă (exagerez cumva, dar aşa m-am simţit). Doar ascultând-o pe fosta lui soţie, (din fotografia alăturată, făcută de colegul Mircea Păun) care a plecat după moartea lui America şi nu a mai revenit în ţară decât anul trecut. Şi răsfoind o carte cu titlu sugestiv, "O simplă vizită", plină de momente care protagoniştilor le-au tăiat răsuflarea.

A fost prima dată când nu a trebuit să şi fac poze, pe lângă obişnuita înregistrare, notare şi intervievare. Ca atare, am putut observa liniştită cum face fotografii un om care pentru asta e angajat în jurnalism. Apoi, am avut surpriza ca, la finalizarea textului, acesta să strângă, după doar o zi, mai bine de 1800 de vizualizări, un adevărat record pentru domeniul meu, cel cultural. Şi încă se citeşte, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Cu atât mai mult cu cât am băgat de seamă că, în ultima perioadă, au început să fie foarte citite şi astfel de subiecte, nu numai cele senzaţionale, cu sex, crima şi alte derivate. Să fie semn că oamenii s-au cam săturat de frivolităţi?

După toate astea, surprizele continuă. Una dintre ele, însă, e o fiinţă umană foarte dragă mie, care mă uimeşte constant, de la primele priviri dimineaţa şi până punem geană pe geană.

Dincolo de toate, mă străduiesc să termin o carte, "Maestrul si Margareta", de Bulgakov. Dacă aş fi putut să nu o las din mână şi să o citesc dintr-o răsuflare, aş fi făcut-o. E printre cele mai bune pe care le-am savurat până acum, de la subiect şi până la felul în care e scrisă. Una singură se poate compara cu ea, o carte pe care am avut ocazia să o studiez pe alte tărâmuri, "Le Diable amoureux", de Jacques Cazotte. Tot ce vreau să vă spun (poate o să fiţi curioşi să citiţi) e faptul că ambele, dar mai mult cea dintâi, pun foarte bine în valoare felul în care pot fi duse la extrem pasiunile umane. Şi dacă mai intră şi Diavolul în scenă, care ştie despre om la fel de multe ca Dumnezeu, rezultatul nu are cum să fie altul decât fascinant.

Din când în când, merită şi sufletul puţin răsfăţ...



Dumnezeu să-l odihnească!

Change

9 noiembrie 2009

Pare-se că e vremea schimbărilor, de tot felul. Unele mai uşor de acceptat, altele mai greu de digerat. Din păcate, rezultatul nu se vede decât la final, oricât am încerca să anticipăm.

Sunt proiecte care se închid şi altele care încep, între ele doar debusolare, dezinformare şi nesiguranţă. Dincolo de toate, oamenii se cern, se cresc, se uită, se înstrăinează, se luptă sau se iubesc.

Până la urmă, doar asta contează, cum se schimbă omul sub influenţa celor ce-l înconjoară. Voit sau inconştient, mulţi se pierd pe sine şi refuză să se recupereze...



"...things ain’t never
Gonna be the same again
(same again)
Ain’t it crazy how you think
You’ve got your whole life planned
Just to find that it was never ever
In your hands
(in your hands)"

Furtuna

6 noiembrie 2009

Culeg vise... nu ştiu pe ale cui, poate pe ale mele... e tot ce îmi permit atunci când cuvintele refuză să se înşire cuminţi, de parcă nu ar mai avea nimic de spus...

Oare cât de mult poate rezista speranţa? Se spune că ea moare ultima... Când? Când ştii că ţi-a murit speranţa? Se eliberează şi pentru astfel de noţiuni certificate de deces? Ar fi interesant de aflat...

Poate o să se spună mâine, la ştiri...


Toujours...


 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS