Dragostea devine adevărată, dacă tu alegi să o creşti!

29 iulie 2009

Am tot stat şi m-am gândit dacă să scriu sau nu despre zvonurile din ultima vreme. Mai ales despre unul a cărui protagonistă sunt. Ah, voi n-aţi auzit niciunul? Atunci să vă împărtăşesc şi vouă ultimele ştiri. Povestea începe aşa: ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut? vorba melodiei Mădălinei Manole. Mai departe, probabil că bănuiţi. Dacă nu, vă anunţ, că da, bat clopote de nuntă destul de curând, mai exact peste vreo... două luni aşa.

Am avut parte de tot felul de reacţii în ultima vreme, mi s-a spus chiar că sunt curajoasă pentru că fac acest pas sau că sunt prea tânără sau că mă grăbesc. Nu mă consider în niciun fel: nici curajoasă, nici prea tânără, nici grăbită. Pur şi simplu e momentul. Mi-am dorit un om care să vrea, la rândul lui, să crească dragostea împreună cu mine. Care să creadă, pentru care fiecare moment să fie unul inedit, care să capete experienţă odată cu mine, să nu le ştie pe toate de la început. Şi l-am găsit, am ştiut asta din prima clipă în care ne-am privit. Şi nu, nu sunt naivă să cred că totul o să fie roz, că n-o să avem momente grele şi tot felul de ispite şi câte şi mai câte.

Însă am ales să avem încredere. Iar alţii au ales să creadă în noi şi pentru asta le mulţumim. :)


Memories

23 iulie 2009

Pentru că azi a fost vremea lor, pentru că mi-am amintit de mine în adolescenţă, pentru că tare fain a fost şi pentru că dintre melodiile de acum, cine ştie câte vor rezista peste timp, spre deosebire de cele cu care am crescut!



Ciprian, de la AS XX, s-a întâmplat să moară după un concert în oraşul meu, la calea ferată spre Piscani (Bemo). Dar să nu vorbesc de lucruri triste.



Din serile de vară, cu discoteci în aer liber, cu flirturi timide şi fluturaşi în stomac. Şi da, încă mai ştiu cine-a fost prima mea dragoste, cum se spune. :p

"În fond, există un singur mod de a trăi dragostea: trăind-o."

21 iulie 2009

Dacă oamenii ar învăţa să creadă
dacă nu ar mai răstălmăci cuvintele şi ar înţelege mesajele exact aşa cum le sunt transmise
dacă ar fi sinceri
dacă şi-ar lămuri neînţelegerile atunci când apar
dacă şi-ar zâmbi mai des unii altora
dacă ar lăsa în pace capra vecinului şi şi-ar vedea de-a lor
dacă ar avea curaj să trăiască, să iubească, să simtă, să nu (se) trădeze
dacă ar învăţa să respecte, ca să fie respectaţi
dacă nu s-ar mai ghida după aparenţe
dacă ar înţelege că fiecare îşi alege propria cale
dacă ar ţine cont că principiile diferă de la o persoană la alta
dacă ar lăsa deoparte egoismul, răutatea, interesele
dacă ar şti să fie prieteni, atunci când nu mai poate fi vorba de mai mult
dacă ar fi conştienţi că există, da, mai multe feluri de iubire şi că toate izvorăsc dintr-una singură



"O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor n-are nicio scuză. Nimic nu ne opreşte să visăm "fără măsură"". (O.Paler-"Autoportret într-o oglindă spartă")

De ce băieţii nu uită fostele?

20 iulie 2009

Probabil din aceleaşi motive pentru care nici fetele nu uită foştii. Adică, nu-i uită în sensul că ştiu că au fost, ştiu momentele frumoase şi pe cele triste totodată, ştiu de ce s-a terminat şi de ce nu se mai poate nimic. Dar sentimentele nicicând nu mai sunt aceleaşi, pentru că nu mai au cum. Timpul trece, oamenii se schimbă, fiecare îşi găseşte perechea, dacă se poate foştii/ fostele rămân amici, prieteni. Cu toate astea, cine încă mai are sentimente pentru un fost sau o fostă, nicicând nu va vorbi cu el/ ea cu inima împăcată.

E bine să ierţi, dacă ai ce, e bine să uiţi, dacă ai ce, dar e bine să fii recunoscător, pentru că datorită lor şi de altfel, datorită oricărei persoane cu care intri în contact, eşti omul de astăzi. Dar e bine să pui limite între ce-a fost şi ce trebuie să fie în prezent, nicicând să fii tulburat de o amintire, de un telefon, de un semn de viaţă din partea cuiva cu care ai împărţit, o vreme, bune şi rele. Până la urmă ai investit timp şi sentimente, dar dacă s-a terminat şi ştii sigur că nu există cale de întoarcere, lasă trecutul la locul lui. Bucură-te de prezent şi dă-i omului care e astăzi, lângă tine, şansa de a-ţi demonstra că meriţi să fii iubit/ ă şi mai ales, că meriţi să fii tu, în toată splendoarea ta şi să iubeşti aşa cum nu ai făcut-o niciodată. Cu răbdare, cu încredere şi cu un pic de îndrăzneală la momentul potrivit, acele foste pe care băieţii nu le uită sau acei foşti care au existat în viaţa fetelor, rămân doar ceea ce sunt: foste/ foşti.

Cât despre mine, eu am iertat ce am avut de iertat, începând cu mine însămi. Şi am uitat, pentru că am avut ce. Iar dacă uneori îmi mai amintesc, e doar pentru că cineva, la un moment dat, a fost important în viaţa mea şi, aşa cum a ştiut, totuşi m-a iubit. Iar postarea asta e pentru cineva care a ajuns la mine pe blog întrebându-l pe Google de ce băieţii nu uită fostele. Şi până la urmă, poate că e pentru fostele sau foştii din viaţa fiecăruia/ fiecăreia dintre noi.

Învăţ tăcerea

17 iulie 2009

Când simt şi eu nevoia să scriu, nu pot... tocmai când mi-ar face bine, nici măcar pagina asta de blog nu e în stare să mă ajute să-mi pun în ordine gândurile...

Şi au fost veşti bune şi unele mai puţin, au fost momente fericite şi unele mai puţin... şi pur şi simplu sunt clipele în care oricât aş vrea, nu pot să scriu... S-ar părea că e vremea faptelor, cuvintele trebuie să se mai odihnească.

Au fost timpuri în care au fost prea multe. Mi s-au spus "poveşti" şi câte-n lună şi în stele, mi s-au făcut promisiuni şi tot soiul de declaraţii, care, normal, nu s-au realizat nicicând. Am tânjit după fapte, când credeam că am nevoie de cuvinte. Acum, le am pe toate, dar prefer faptele. Pentru că multitudinea de simţăminte de care e capabilă inima nu o pot descrie nici toate cuvintele din toate limbile pământului.

Aşa că, dacă tac, e pentru că pur şi simplu nu există cuvinte potrivite, ci doar o inimă care trebuie ascultată, simţită, iubită... Iar liniştea, cât bine poate să facă liniştea...

Dedicata carierei si sedusa de miturile fertilizarii in vitro, a ajuns sa nu mai poata avea copii

16 iulie 2009

"Daca cineva mi-ar fi spus, cand aveam 25 de ani ca o sa ajung la 45 de ani, proaspat casatorita si fara speranta de a ramane vreodata insarcinata, nu l-as fi crezut", asa isi incepe povestea o femeie care tanjeste dupa copii, in ciuda faptului ca nu-i va avea niciodata. Mai mult decat atat, ii vine greu sa creada ca a gasit atat de tarziu dragostea adevarata. Sau ca fertilitatea sa, care altadata parea mai mult un incovenient, va ajunge pana intr-acolo incat ar fi nevoie de un miracol, ca sa aiba un copil. Insa, potrivit "Daily Mail", este un lucru pe care ea si sotul sau, David au invatat in ultimul an sa-l accepte.

"Poate parea o naivitate, cand ne-am intalnit acum patru ani, nu ne-a dat prin cap ca va fi imposibil sa avem un copil", a spus Lucy Edge. Cei doi au stiut de cand s-au cunoscut ca sunt suflete pereche. In plus, la 41 de ani, lui Lucy nu i se mai parea rational sa mai astepte pentru a-si intemeia o familie. Bineinteles, stiau amandoi ca femeile trecute de 40 de ani aveau sanse mai mici de a ramane insarcinate, dar nu-si inchipuiau ca le va fi de-a dreptul imposibil sa aiba un copil. Isi doreau un urmas si daca nu reuseau sa-l aiba pe cale naturala, singura lor sansa ramanea tratamentul in vitro.

Si-a dedicat viata carierei

"Mi-am petrecut intreaga viata construindu-mi cariera. La noua ani, eram extrem de fericita, pentru ca ma jucam de-a secretara, raspunzand la telefoane, intr-o tinuta din garderoba mamei mele. La 24 de ani, eram strateg la o agentie de publicitate. Conduceam un Golf decapotabil, purtam costume rosii cu nasturi aurii si imi imaginam ca eram Paula Hamilton, din reclama tv. Ramaneam singura, dar imi spuneam mie si mamei mele ingrijorate, ca inelul de logodna va veni mai tarziu", povesteste Lucy, care recunoaste ca viata ei nu se invartea in jurul casatoriei si a copiilor. Chiar daca ea considera de-a dreptul minunat felul in care s-a schimbat de-a lungul timpului modul de viata al femeilor, a invatat pe pielea sa ca nimic nu e gratis.

Ocupata sa-si asigure independenta financiara, Lucy si-a lasat sa treaca anii in care fertilitatea era maxima si ca atare, a pierdut sansa de a avea un copil, pe care nici macar n-a stiut ca-l vrea, decat atunci cand era prea tarziu. Cand avea 36 de ani, mama vitrega i-a sugerat sa-si congeleze ovulele, pentru a-si acorda sansa de a avea un copil. Numai ca Lucy nu a facut asta si acum regreta amarnic. "Nu numai ca este o experienta scumpa prin care trebuie sa treci, ca un fel de polita de asigurare, dar implica si confruntarea posibilitatii sa nu iti intalnesti barbatul visurilor inainte ca ovulele "sa expire", considera Lucy. Ea le sfatuieste pe femeile tinere, singure si fara posibilitatea de a avea un copil sa ia in considerare ideea de a-si ingheta ovulele, pentru ca intr-o zi ar putea fi singura lor sansa de a avea un urmas.

Dupa ce l-a cunoscut pe David si eforturile lor de a avea un bebelus au esuat, Lucy a realizat ca, incercand sa-si contruiasca o cariera, a pierdut din vedere lucruri mult mai importante. In plus, femeia a inceput sa devina convinsa de faptul ca Londra si stresul in care ea si sotul ei locuiau erau o parte dintre cauzele a ceea ce Lucy considera un incovenient temporar. Drept urmare, cei doi s-au hotarat sa se mute la Norfolk, unde locuiau mama si tatal vitreg al lui Lucy si unde ea si David isi doreau sa-si faca o casa si sa aiba doi copii.

A facut orice pentru a-si stimula fertilitatea, insa fara succes

In ciuda faptului ca a inceput sa duca un trai mai simplu, sa faca plimbari lungi, sa se hraneasca natural si sa renunte la alcool, pentru a-si creste cumva fertilitatea, anul a trecut si femeia tot nu ramanea insarcinata. A incercat yoga, hipnoterapie, acupunctura si chiar diete Ayurveda, intrucat, cu cat traia mai mult la tara, cu atat isi dorea un copil. Drept pentru care, Lucy si David au cerut ajutor la spitalul Lister din Londra, insa testele au aratat ca totul era in regula cu cei doi. "Si cu toate astea, nu ramai insarcinata. Cea mai plauzibila explicatie este varsta. Cand o femeie ajunge la 40 de ani, trebuie sa recunoastem ca trebuie sa lucram cu ovulele sale vechi si mi-e teama ca le scade calitatea in timp", le-a spus doctorul, precizand ca sansele ca Lucy sa aiba un copil in urma tratamentului in vitro erau de doar 4%.

Mai mult decat atat, cand a venit vorba de a gasi o clinica la care se facea inseminare artificiala, o alta serie de teste a demonstrat faptul ca in doar sase luni lui Lucy i s-a schimbat nivelul hormonal si i-a scazut fertilitatea. Ca atare, nici o clinica nu era dispusa s-o accepte pentru tratament. De asemenea, sansele ca fertilizarea in vitro sa dea rezultate erau atat de mici, incat conducerii spitalelor li se parea ca ar incalca etica, daca i-ar lua banii pentru tratament.
"Eram furioasa pe agentia de publicitate, pentru ca m-a tinut la birou in timpul in care fertilitatea mea era maxima si pe companiile de tigari, care mi le-au vandut pentru ca eu sa le fumez cand aveam 20 de ani si chiar pe Guvern, pentru ca nu a pus niciodata la punct o campanie publica de sanatate despre subiectul scaderii fertilitatii, odata cu varsta", povesteste Lucy, constienta ca singura vinovata pentru situatia in care se afla, era ea insasi. Mai mult decat atat, din expresia chipului lui David putea intelege ca folosirea ovulelor unei donatorea nu era o optiune. Si asta pentru ca, dupa ce asteptasera atat timp, barbatul isi dorea ca bebelusul lor sa aiba genele lui Lucy.

Numai ca cei doi au trebuit sa accepte ca nu puteau deveni parinti, biologic. Lucy trebuia sa se impace cu ideea ca locuinta visurilor lor va ramane goala, ca nu va sti niciodata cum e sa-si alapteze bebelusul, sa-l priveasca facand primii pasi, sa auda despre prima sa dragoste. Si, in ciuda faptului ca dorinta altor barbati de a deveni tata, i-ar impinge in bratele unor femei mai tinere, David a asigurat-o ca nu va pleca de langa ea.

"Nu asteptati o casa mai mare, o slujba mai buna sau o masina mai scumpa, pentru ca daca faceti asta, este foarte probabil sa ratati cel mai pretios premiu dintre toate: un copil"

"Am facut trecerea de la o fata singura la o femeie casatorita, am reusit sa-mi dau seama ce este important in viata, chiar daca prea tarziu si am un sot care ma iubeste asa cum sunt, fara nici un fel de asteptari si fara sperante false. Sansa mea de a trai bucuria maternitatii a venit si a plecat. Dar generatiei de fete care muncesc pentru cariera lor si sunt mai mici cu zece, doua zeci de ani ca mine, le-as spune: nu asteptati o casa mai mare, o slujba mai buna sau o masina mai scumpa, pentru ca daca faceti asta, este foarte probabil sa ratati cel mai pretios premiu dintre toate: un copil", a mai spus Lucy, conform sursei citate.

(scris aici, de-asta nici nu are diacritice)

Absolut...

14 iulie 2009



Mulţumesc, om drag, pentru tot ceea ce eşti şi pentru tot ce învăţăm să fim!

Ana a plecat...

10 iulie 2009

Vă scriam cu ceva timp în urmă de Ana. Ei bine, Ana... nu mai e! Mai mult decât spune el, nu cred că am ce să mai adaug... Poate doar că ar trebui să ne aducem aminte că suntem oameni şi să ne comportăm ca atare, înainte să fie prea târziu...

Exista cuvinte care plâng şi lacrimi care vorbesc

9 iulie 2009

Cuvinte... triste, de noapte bună, pentru un băiat sentimental, înţelepte, de la mulţi ani sau cuvinte frumoase despre căsătorie. Oamenii caută cuvinte. Câtă forţă pot avea, cât de importante pot fi!
Cu ajutorul lor ne exprimăm, cu ele ne clădim o lume, dar o şi putem dărâma, cu ele putem alina, dar şi distruge, suflete. De ce ne dorim atâtea cuvinte, în locul faptelor, de ce sunt atât de importante?

Totuşi, există momente în care-şi pierd orice fel de putere: atunci când nu sunt luate în seamă, când sunt folosite cu totul aiurea, când vorbim doar ca să ne auzim vocea.

Ce i s-ar putea spune unui băiat sentimental? Nu ştiu! Cine ştie ce probleme are el, de ce fel de cuvinte sau de ce fel de sfaturi are nevoie! Eu nu ştiu ce i-aş putea spune, cum l-aş putea ajuta. Poate ar conta să ştie că sentimentalismul şi sensibilitatea lui îi vor fi răsplătite la un moment dat, pentru că există, undeva, o fată, care are nevoie de un astfel de băiat.

Cuvintele înţelepte aparţin oamenilor pe măsură, iar aceştia sunt din ce în ce mai rari. Cert e că nevoia cuiva care caută astfel de cuvinte vine din dorinţa de a şti ce să facă într-o anumită situaţie. Există momente în viaţa fiecărui om, probabil, când ar vrea să ia o pauză de la gândit ce decizie e mai bună, în care şi-ar dori să aibă un glob de cristal, care să ştie tot. Ce comod ar fi, nu-i aşa? Doar că un astfel de om nu ar mai trăi. Frumuseţea vieţii probabil că înseamnă să treci prin toate, să înveţi din toate, pentru ca, la un moment dat, cineva să spună că eşti înţelept. Numai că ştim foarte bine cum sunt privite sfaturile, indiferent cine le dă şi oricât de înţelept ar fi.

Iar pentru cei care vor cuvinte frumoase despre căsătorie, nu pot decât să le recomand două cărţi pentru care voi fi privită cu ridicări de sprânceană, însă ştiţi ce? Nu-mi pasă! Pentru că aceste cărţi merită să fie citite şi ar trebui să fie citite de cât mai mulţi. Şi mai ales pentru că oamenii par să nu mai ştie importanţa căsătoriei şi o tratează ca pe un lucru banal, care nu poate fi nicidecum pentru totdeauna, din moment ce se poate divorţa.

1- "Cartea nunţii"- Danion Vasile
2- "Scrisori Caterinei- sfaturi unei tinere căsătorite"- Charlie W. Shedd

Cu siguranţă mai sunt şi altele, una fiind "Căsătoria, cale spre sfinţenie", dar deja mă întind.

În ceea ce mă priveşte, aş vrea să aud mai des, din partea celor deja căsătoriţi, că atunci când apar tensiuni şi probleme în cuplu, merită să lupţi, merită să-ţi aminteşti că ai făcut acest pas din dragoste, merită să te uiţi în ochii celui iubit şi să-ţi aminteşti cum eraţi la început. Nu vreau să aud că dacă nu merge, poţi divorţa, nu vreau să aud că trebuia să alegi mai cu grijă. Sunt oameni care sunt căsătoriţi de o viaţă şi încă se mai privesc cu drag. Şi cunosc astfel de oameni. Dacă ei au putut, alţii de ce n-ar putea?

E drept, fiecare să căsătoreşte (sau nu) din motive diferite. Şi aici e o întreagă discuţie. Până una-alta, voi, oameni cu ceva vechime într-ale căsniciei, poate daţi un sfat celor care caută "cuvinte frumoase despre căsătorie"!

Dacă am ajuta cuvintele să vorbească...

8 iulie 2009

Nu mă doare că mi se întoarce spatele, ci că nu mi se spune. But, then again, ce farmec ar mai avea pentru cel sau cea care face asta?

Nu mă doare prostia unora, cât mai ales făţărnicia. Prefer oricând adevărul, oricât de dureros ar fi, decât să fiu tratată de parcă totul ar fi în regulă, atunci când de fapt nu e. Şi poate că nimic din astea nu doare mai tare ca lipsa de comunicare. E aiurea când eşti singurul/ singura care nu află nişte lucruri, care te privesc şi pe tine.

Totuşi, e uimitor cum se schimbă omul din cauza banilor. Şi cum are impresia că e stăpânul lor şi că poate face orice cu ei, chiar şi să-şi uite prietenii, când de fapt el e sclavul lor.

Au fost vremuri în care, da, am plătit cu aceeaşi monedă. Şi au fost timpuri în care am aflat că "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face". Asta nu înseamnă că ceilalţi vor gândi la fel şi că te vor menaja. Au fost cazuri în care mi-am pus sufletul la bătaie pentru sufletul altcuiva. Şi nu regret nicio clipă, indiferent de reacţia ulterioară a persoanei respective.

Dar e greu să te lupţi cu infatuarea unora, cu egoismul, cu răutatea, cu individualismul şi raţionalismul. În asemenea cazuri, obosesc şi renunţ, ca şi acum. Deşi, e păcat, dar nu mai pot. Am fost mereu omul care a preferat să discute orice pe faţă, până în momentul în care a trebuit să trag pe cineva de limbă, ca să lămurim ceva. Atunci m-am retras. Nu oblig pe nimeni la nimic. E vorba doar că suntem oameni şi ar trebui să trăim şi să ne înţelegem ca atare. Prietenii adevăraţi, la nevoie se cunosc! Ai mei s-au tot cernut şi s-ar părea că încă se mai cern.

Aşadar, pentru tot ce-a fost, ridic paharul, pun punct şi o iau de la capăt!

Show must go on

7 iulie 2009

M-am întors la timpul meu liber, la teancul de cărţi care mă aşteptau cuminţi, la muzică, la admirat norii şi cerul... cerul ăsta care plouă atât de des în ultima vreme, de parcă şi-ar plânge amarul...

Încerc să uit că oamenii se schimbă în mod neaşteptat, că ţi se poate întoarce spatele când nici nu gândeşti şi că, apoi, dacă tu întorci spatele, ţi se reproşează cine ştie ce.

Dar, să nu alunec pe panta asta. Au fost prea frumoase zilele astea, prea plină de înţelesuri şi de adevăruri cartea lui Paler, "Autoportret într-o oglindă spartă" pe care am savurat-o aproape pe nerăsuflate, prea bine tot ce se întâmplă în viaţa mea. Iar cine decide să-mi întoarcă spatele, nu are decât, eu nu mă schimb după cum bate vântul, ar trebui să ştie asta deja.

Am învăţat să accept oamenii aşa cum sunt, mai ales pentru că ştiu că cineva mă acceptă şi mă iubeşte cu bune şi cu rele. E păcat, ne-am înrăit şi încă tot o mai facem. Indiferenţi, surzi la durerea omului de lângă noi, nu dăm o mână de ajutor decât dacă "ne iese ceva". Ne ferim, ne izolăm, ţinem totul pentru egoismul nostru, nu carecumva să lăsăm ceva de la noi, să ne prindă cineva cu garda jos... Trist, cum ar spune un prieten.

"Din nenorocire, Dumnezeu a construit lumea în aşa fel încât să regretăm aproape întotdeauna prea târziu", cum spunea Paler, în "Autoportret"...

Am trei întrebări! Voi ce răspunsuri aveţi?

1 iulie 2009

Azi am trei întrebări, de la nişte oameni care au ajuns la mine pe blog căutând răspuns la ele:

- toţi băieţii vor fete frumoase?
-ce vor băieţii de la fete?
-BĂIEŢI DE 22 SE UITĂ LA FETE DE 14?, întreabă cineva din Norvegia.

Cum le-am găsit, aşa le-am scris.

Dacă Google ar şti ce vor băieţii de la fete sau invers, cred că pentru mulţi ar fi o uşurare. Numai că Google nu ştie, adesea nici băieţii, nici fetele nu ştiu ce vor unii de la alţii. Şi-apoi, nimeni, ori băiat, ori fată, nu caută acelaşi lucru ca altcineva.

Totuşi, să încep cu prima întrebare. Din câte am putut şi eu să-mi dau seama, băieţii se împart în două categorii, fix câte feluri de frumuseţe există, că despre ea vorbim: băieţi care vor fete frumoase fizic şi băieţi pentru care nu contează atât de mult aspectul fizic, ci mai ales sufletul unei fete, caracterul, personalitatea, gândirea. Frumuseţea fără pic de inteligenţă n-are farmec, zic eu. Băieţii ar zice altceva, unii dintre ei. Apoi, anii trec, oamenii îmbătrânesc, frumuseţea exterioară se duce. Aşadar, la ce bun să ai lângă tine un om din cale-afară de frumos, dacă mai târziu oricum n-o să te mai bucuri de ea? Şi ce folos să fie frumos sau frumoasă, dacă te jigneşte, dacă nu-ţi arată că eşti important/ă pentru el/ ea, dacă atunci când ai nevoie de un umăr, nu ţi-l oferă? Aici depinde de fiecare ce caută şi mai ales pentru cât timp.

Acum, ce vor băieţii de la fete iar e cu dus şi întors. În plus, aici mai intră în calcul şi vârsta, pentru că se ştie că ei sunt cei care nu s-ar căsători prea devreme nici în ruptului capului. Ei sunt cei care vor să vadă dacă găina bătrână face ciorba bună, care preferă o fată mai în vârstă pentru că e mai coaptă, ştie ce vrea, nu e copilăroasă ca una de 14 ani şi-n plus, îl mai învaţă şi pe el câte ceva, într-un domeniu sau altul. De altfel, nici fetele nu preferă un imatur. La fel ca şi în cazul fetelor (să fiu obiectivă, totuşi, să nu mă acuzaţi de discriminare), există băieţi care vor o singură domnişoară lângă ei şi alţii care fac colecţie, de se îmbârligă în minciuni, că ajung să nu mai ştie cum să se mai descurce cu toate. Sunt băieţii care vor aventuri de-o noapte şi-atât, chiar dacă promit şi luna de pe cer pentru asta, la ei promisiunile mai rar au valoare. Şi sunt băieţii care îşi doresc o fată care să-i iubească numai pe ei, pentru că-şi doresc stabilitate, familie, copii. Sunt băieţii dispuşi să ofere, dar şi cei egoişti, care nu lasă nimic de la ei, pentru că cine ştie ce individă i-a rănit la corazon. Numai că nu toate care vin după ea trebuie să plătească pentru nemernicia celei dintâi. Oricum, despre asta am mai scris şi cu altă ocazie.

Cât despre faptul dacă se uită sau nu un băiat de 22 de ani la o fată de 14, aici tare aş vrea să ştiu ce spun chiar "inculpaţii", adică băieţii. Deşi sunt sigură că unii s-ar uita, dar nu pentru mult timp, decât dacă, printr-o minune, vor o fată serioasă lângă ei şi descoperă că minora merită. La fel cum sunt sigură că alţii nu şi-ar pune mintea cu nişte copile. La 14 ani ar trebui să se bucure încă de copilărie, pentru că apoi vine vremea în care o să regrete că au pierdut timpul aiurea. Poate o să mi se spună că sunt de modă veche, tradiţionalistă. Asta contează mai puţin. Important e că la 14 ani nimeni nu ştie ce înseamnă viaţa, uneori nu se află nici la 22 sau poate nici la 30 de ani. Am dat peste oameni de peste 30 total imaturi şi debusolaţi, dar şi de tineri cu vârsta între 14-20 sau ceva mai mult, foarte cu capul pe umeri.

Despre relaţiile între băieţi şi fete se poate discuta oricât, oricând, se pot da o grămadă de sfaturi. Degeaba. Fiecare ştie ce om îşi doreşte alături, iar dacă nu ştie, află, după ce dă peste doi, trei, patru total nepotriviţi. Important e să afle, să se ridice, chiar dacă a căzut şi-l doare rana pe care i-a produs-o cineva. Se spune că ce-i al tău, e pus deoparte. Dacă mă întrebaţi pe mine, aşa e, dacă nu, eu v-am spus oricum. Ideea e că inima simte când o relaţie merge pe drumul cel bun, trebuie numai s-o ascultaţi!

Aştept răspunsuri! Şi cred că şi cei care au întrebat, la fel!
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS