Măcar o dată, să fie o mare atât de albastră!

29 martie 2009


Stă jos, pe pământ, cu genunchii strânşi la piept. În faţa ei, marea. Atât de albastră. Toată viaţa ei a căutat să afle adevărul, precum un personaj dintr-o nuvelă a Simonei de Beauvoir. Când nu a reuşit să îl obţină, s-a resemnat şi a mers mai departe, încercând să nu-şi mai pună întrebări despre ceea ce a fost. Şi adevărurile au venit. Exact când era împăcate cu toate, exact când nu mai avea nevoie de ele. Şi-acum, ce-i de făcut?

Priveşte tăcută marea şi se revoltă. S-a luptat de când se ştie cu viaţa, cu oamenii, cu ea însăşi. Ba chiar s-a smuls pe sine, încercând să se schimbe la faţă. Curând, şi-a dat seama că nu putea să încerce să se mai prefacă, n-o să fie niciodată altfel decât e, orice i s-ar întâmpla, oricât ar vrea alţii să o dărâme.

Nu a înşelat, dar a fost înşelată. Nu i-a plăcut minciuna, dar a fost minţită. Nu i-a plăcut să fie ţinută departe de problemele celui de lângă ea, dar a fost exagerat de protejată. N-a vrut să calce pe cadavre pentru binele ei, dar alţii au uitat de umanitatea lor şi-a ei. N-a vrut să supere pe nimeni, dar uneori a uitat să zâmbească unor lucruri simple. N-a vrut să rănească, dar s-a întâmplat să smulgă lacrimi. N-a vrut să răspundă cu aceeaşi monedă nimănui, a preferat uneori să sufere-n tăcere, departe de toţi şi de toate. Singurătatea a ajutat-o să se adune, să se refacă, să stea de vorbă cu ea şi să afle ce-şi doreşte să fie. În singurătate a învăţat să se ridice, să se scuture de praf şi să-şi continue drumul. Nu şi-a iertat niciodată că n-a ştiut să fie puternică.

Şi-acum ar vrea să strige! Să-şi strige toate renunţările, toate disperările, neputinţele, limitările, nerăbdările, adevărurile, minciunile, căutările, aşteptările, (vechi, dar şi noi) lupta cu timpul, amintirile din trecut, care o mai bântuie uneori, deşi le-a crezut uitate, ura, indiferenţa, nepăsarea.... Să le strige şi să le împrăştie în cele patru zări! Nu mai vrea nimic! Ce să facă acum cu toate adevărurile? Nu-i mai umplu braţele, nu o mai fac să zâmbească, nu mai pot repara ce-a fost şi nici măcar şterge cu buretele toate rănile care, deşi cicatrizate, câteodat-o mai dor.

Să strige fiecare vorbă, fiecare minciună, fiecare sărut zadarnic, fiecare îmbrăţişare mincinoasă, fiecare lacrimă şi promisiune în van, fiecare cicatrice pe care înc-o mai poartă pe suflet! Să-şi strige neuitarea, neuimirea şi răceala de care a dat (şi poate mai dă) dovadă uneori!

Stă jos, pe pământ. Şi-a desfăcut genunchii din strânsoarea braţelor, a tras aer în piept, a privit cerul şi marea. Hotărâtă să se ridice, privind în continuare marea atât de albastră, cade fără să vrea, îşi sprijină mâinile în pământ... "Doamne, ajută-mă să uit! Mi-e mult prea bine acum, sunt prea liniştită şi fericită, ca să mă mai gândesc la ce n-a fost! N-are rost! Ajută-mă să trăiesc! Ajută-mă să... te trăiesc... să îl simt, să te simt... să îl trăiesc şi să-i ofer tot ceea ce merită! Chiar dacă încă mai am momente în care cred că nu mi se cuvine, că nu merit tot ce am acum, fă-mă vrednică de toate, învaţă-mă să îl iubesc aşa cum ştiu că o pot face! Doamne, fă ca lupta mea de până acum să merite!"....

Şi a plecat. Lăsând în urmă marea, în timp ce o frază îi străbătea pereţii încăperii interioare: "Vroia să-mi intre-n sânge şi, iată, izbutise mai mult, infinit mai mult decât se aşteptase". De ce, cum, nu ştie... cândva a speriat-o, citind-o într-o carte. Nu ştie dacă a iubit vreodată cu atâta intensitate încât să-şi dorească să-i pătrundă cuiva în sânge, dar i-ar plăcea să afle dacă a fost vreodată iubită aşa...

Ceea ce e acum, e pentru totdeauna, ştie şi e convinsă de asta. Pentru că e linişte, e pace, e siguranţă, e adevăr, e... puritate!

Şi marea, cât de albastră e astăzi marea...


În reluare, de la faţa inimii

27 martie 2009


Uite, plînge timpul
de-atâta aşteptare
şi clipei îi e dor
gândurile-şi logodesc
amintirile
printre salcâmii înfloriţi
dacă inima ar putea fi purtată
ca pe-o bijuterie,
până şi palma ar fi
prea mică pentru ea
ştiu, e un clişeu să-ţi spun
că ai soarele-n priviri
dar oare-i anormal
să ai suflet cu ochi?

Un animalut pentru fiecare

24 martie 2009


An de an o dai in bara cu cadourile? Habar n-ai de masurile iubitei tale, dar stii sigur ca si-ar dori o haina de fitze? Bunica ta se simte singura? http://freepets.blogspot.com e solutia! Pe blog te asteapta Ghimbir, Tzuca, Sam, Cleo si Clia si multi alti catelusi si pisicute gata sa vina cu tine acasa si sa-ti aduca tone zambete si chef de viata! Nu mai sta pe ganduri! Adopta un animalut de pe http://freepets.blogspot.com!

(preluat de aici )

Să-i dăm Pământului măcar o oră


Am citit la Drush şi am preluat şi eu. Ideile ei sunt foarte bune, se pot face destule într-o oră de întuneric (folosiţi-vă imaginaţia tongue). Mai multe citiţi aici. În plus, nu protejaţi doar Pământul, ci şi ochii voştri. Nu vi s-a luat de atâta tv şi calculator? hypno N-ar strica să avem grijă mai des de sănătatea noastră, dar şi de mediul înconjurător, că doar nu poţi trăi sănătos într-o atmosferă poluată.

Sâmbătă, între orele 20:30-21.30, stingeţi lumina, tv-urile, calculatoarele, laptop-urile. Lăsaţi Pământul să respire şi mai relaxaţi-vă şi voi, departe de tehnologie!

Septembrie



Cine ar fi zis că 2009 o să-mi aducă atâtea schimbări? Şi, cel mai important, cine ar fi zis că o să-mi aducă stabilitate şi că o să pună capăt aşteptărilor şi căutărilor mele?

Nu se desparte nimeni pe timpul verii, ci din contră, vom savura şi-atunci totul la maxim. Chiar dacă septembrie va fi la loc de cinste.

Aşa că, iubite, "hai să facem un pact, să ne întâlnim în septembrie şi să-l pecetluim cu un sărut"... Atunci va începe cu adevărat marea noastră aventură şi pactul cu viaţa, cu dragostea, cu Dumnezeu şi cu noi înşine.

Recunoasteti melodia? :)

Carte, ceai şi feminism la Cărtureşti

18 martie 2009


Aseară am fost la Cărtureşti Magheru. Am lăsat deoparte ce ştiam despre Simone de Beauvoir şi tot ce citisem scris de ea, mai ales că ultima carte de-a ei pe care pusesem mâna, "Toţi oamenii sunt muritori" m-a plictisit grozav, în ciuda ideii pe care a expus-o. Aşa încât, Cristian Teodorescu, Beatrice Rancea, Monica Davidescu, Antonia Zaharia şi Liviu Mihaiu au reuşit să mă convingă de faptul că "Femeia sfâşiată" merită citită.

Deşi controversată la vremea ei, pentru că cititoarele Simonei de Beauvoir au acuzat-o că se dezice de principiile sale feministe pentru că descrie femei aflate la superlativul subordonării faţă de sexul tare, cartea este mai mult decât actuală, descriind situaţii şi sentimente familiare pentru fiecare dintre noi. Să nu vă închipuiţi că "Femeia sfâşiată" este un roman, ea nu este altceva decât o serie de trei nuvele, care prezintă, pe rând, povestea a trei femei sensibile, sfâşiate de slăbiciuni şi de renunţări, dar puternice în acelaşi timp.

Beatrice Rancea, pe care o ştiţi cu toţii de la "Dansez pentru tine", a spus că nu crede în femeia sfâşiată, ci în cea puternică şi s-a declarat o feministă convinsă. Chiar dacă actriţa Antonia Zaharia a identificat foarte bine tipurile de femei despre care a scris Simone de Beauvoir în cartea sa, vă las cu curiozitatea. biggrin Pentru că vreau întâi s-o citesc şi eu. tongue Şi poate şi voi, dacă o să consideraţi că merită. happy

Dezbaterea mi-a plăcut la nebunie, fiecare dintre invitaţi a dovedit că măcar a răsfoit cartea, fiecare a avut ceva de spus, astfel încât ora a trecut pe nesimţite.

Cât despre faptul că " nu ne naştem, ci devenim femei", mi se pare foarte adevărat. Nu ştiu la ce s-a gândit de Beauvoir când a spus asta, dar eu cred că s-a referit la caracter. O femeie nu învaţă peste noapte să fie femeie, să fie tandră, gingaşă, caldă, sensibilă, dar în acelaşi timp puternică şi hotărâtă. Nu cred că prima noapte de dragoste, cum se spune prin popor, ne face femei, ci experienţele spirituale şi mentale prin care trecem. Nu cred că bărbăţii ne pot face femei, adesea, dacă nu suntem atente, ei pot distruge şi ultima fărâmă de feminitate din noi. Dar ne pot ajuta să ne descoperim şi să ne dezvoltăm.

De-a lungul timpului m-am tot gândit la asta... şi mă priveam în oglindă şi după unii ar fi trebuit să fiu femeie, dar eu tot nu ma simţeam aşa... e nevoie de mult mai mult ca să te simţi femeie. De gingăşia de care poate da dovadă un bărbat, de ideea copiilor nenăscuţi încă, de dimineţile acelea în care te trezeşti în braţele lui... şi ştii că-i al tău... că împărţiţi tot ce e bun şi tot ce e rău, că ai stabilitate, că ai la cine să te întorci după o zi agitată la serviciu... că ai cu cine să faci planuri şi să visezi, dar şi pe umărul cui să plângi...

Într-un final, nu devenim decât ceea ce vrem să fim, depinde de noi să întoarcem totul în favoarea noastră.

Dincolo de celebra afirmaţie că cei mai buni bucătari sunt bărbaţii, invitaţii care i-au reprezentat aseară au recunoscut că dacă femeile s-ar implica în politică, am avea un Parlament mult mai inteligent, cum de altfel au afirmat că femeile sunt manageri mai buni decât bărbaţii. Şi ceva interesant, pentru cei sau cele care le blamează pe femeile casnice, care stau acasă şi cresc copii şi au grijă de casă: la origine "suntem un popor de casnice, toţi suntem nişte casnice" (exact aşa cum se înţelege, cei doi invitaţi bărbaţi au recunoscut că în fiecare femeie e ceva dintr-un bărbat şi invers), iar potrivit unor studii americane, femeile care "stau la cratiţă", cum se spune pe la noi, ar trebui să primească un salariu de 11. 000 de dolari. Aşa că gândiţi-vă de cel puţin două ori înainte să spuneţi ceva rău despre casnice şi-n plus, poate şi mama voastră a stat acasă, ca să vă crească pe voi, cei cu pretenţii de intelectuali şi emancipaţi, cărora vi se pare prea puţin lucru ca o femeie să nu aibă şi o carieră!

Şi pentru că s-a vorbit despre feminism, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, o să vă întreb pe voi ce înseamnă să fii feministă şi cum sunt astfel de femei privite în ţărişoara noastră. Iar dacă ar fi să vă gândiţi la o Simone de Beauvoir dintre scriitoarele noastre, dintre personalităţi sau personajele literaturii, pe cine aţi lua în considerare?

Tineret, mândria ţării!

16 martie 2009



Jos pălăria, Tudor Chirilă!

Când eşti un anonim din mulţime, nimic din ce spui nu are ecou. Când eşti un idol al tinerilor, toate au un rezultat. Acum nu-mi mai rămâne decât să sper că vor asculta cât mai mulţi şi vor băga la cap!

Da, poate că vor fi oameni care vor spune "Domne', Dumnezeu ce loc are în scrisoarea asta?" Dar tinerilor din ziua de azi nu le poţi vorbi despre Dumnezeu, despre Biblie, îţi vor spune că eşti nebun. Şi asta pentru că nu aşa au fost crescuţi, nu au avut exemple în familie. Tinerilor trebuie să le vorbeşti pe limba lor, să te faci una cu ei, să te pui în locul lor, dacă vrei să-i salvezi, ceea ce mi se pare că şi face Tudor Chirilă.

E drept că poate ar trebui să facă mai mult sau să se implice mai mulţi, dar schimbarea nu se va face niciodată dintr-o dată, ci doar din aproape în aproape. Altfel, şocul pe care ea îl va produce va fi prea mare şi va avea exact efectul invers celui aşteptat.

Ascultaţi, cugetaţi, reflectaţi! Gândiţi-vă la ceea ce sunteţi, dar mai ales la ceea ce vreţi să fiţi şi acţionaţi în consecinţă!

Povestea vulturilor aurii sau o concepţie despre căsătorie

13 martie 2009

"Se spune că, departe, există un loc foarte frumos, în care trăiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au această culoare nobilă, ci numai o aripă; la masculi, cea dreaptă, iar la femele, cea stângă. An de an, pe măsură ce puii cresc, părinţii pleacă în ultima lor călătorie: zboară zile îndelungate până ajung la Muntele Liniştii. Acolo unde au murit şi parintii lor.

Şi se mai spune că într-un an, oprindu-se să se odihnească peste noapte, ultima călătorie a devenit cât se poate de tristă: vulturii au fost prinşi, printr-o meşteşugită cursă, de către nişte oameni care credeau că se vor îmbogăţi vânzând penele care străluceau ca soarele. Au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi şi le-au agăţat la brâu, ca pe nişte scalpuri. "Ei, acum să se târască pe jos, ca nişte şerpi, până mor. De ce au vrut să moară în Muntele Liniştii?"-a întrebat unul dintre ei, care nu se gândea niciodată la moarte.

De durere şi de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Însă cei tari se încăpăţânau să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o voinţă nepământeană; dar tot nu puteau zbura. Se gândeau cu tristeţe: "Ce vor zice puii noştri, care vor veni la anul să moară lângă trupurile noastre, când vor vedea că nu am ajuns la Muntele Liniştii?"

Sprijinindu-se unul de altul şi gândindu-se la urmaşii rămaşi acasă, doi vulturi au simţit cum suferinţa începe să li se aline. Şi stând aşa, aşteptând parcă să le crească aripi, ei au simţit că durerea se preschimbă în putere.

Da, da, chiar aşa: stând lipiţi unul de celălalt, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare astfel; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială şi apoi din ce în ce mai puternic. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.

Luându-se după ei, s-au ridicat şi alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Liniştii..."

(Danion Vasile- "Cartea nunţii")

Şi a fost toamnă şi a fost iarnă...




Zilele astea am asistat la procesul de eliberare al lui Vasy. Chiar dacă postarea nu mai există şi ca atare, nu mai puteţi citi, vă spun că m-a emoţionat şi, mai mult decât atât, m-a dus înapoi în timp, la nişte momente intense, dar extrem de secătuitoare spiritual. Privind acum în urmă (deşi cineva m-ar certa pentru asta tongue), mă bucur că am reuşit în timp record să trec peste ce-a fost, fără niciun fel de resentimente. happy

Eliberarea mea nu s-a petrecut însă în decursul a 9 ani, ca în cazul lui Vasy, ci în câteva luni de singurătate "post eveniment", într-o cameră de cămin, departe de casă. Şi mai mult cu de-a sila, pentru că unele dureri trebuie smulse din suflet la fel cum faci cu buruienile dintr-o grădină. Chiar dacă într-un fel am tot căzut apoi din lac în puţ, cineva, cumva, mi-a dat putere să mă ridic. Şi când nu credeam că mai merit ceva, când aproape nu mai speram că o să răsară soarele şi pe strada mea, am început să înmuguresc. Şi să mă deschid pas cu pas, deşi a fost toamnă şi a fost iarnă...

Un sfat al unui prieten mi-a fost de mare ajutor într-o vreme şi încă-mi mai amintesc de el, când şi când: "Uită ce nu mai eşti, aminteşte-ţi cine eşti şi luptă pentru ceea ce vrei să fii!" Şi-atunci am început să mă ridic şi să lupt... am uitat cine am fost, mi-am amintit cine eram şi mi-am clarificat ceea ce vreau să fiu. happy

Nu-i uşor, nu va fi, pentru că n-ar fi echilibru altfel, pentru că ne-am plictisi, nu ştiu exact răspunsul. Cred, însă, că lucrurile, oamenii, au altă savoare şi altă valoare când ştii că ai muncit pentru ele, pentru ei, când ştii că te străduieşti în fiecare clipă să-i meriţi. Şi tu capeţi parcă mai mult respect faţă de tine şi mai multă încredere, mai mult curaj.

Acum am aripi şi nu mai zbor singură. Şi chiar dacă o să mai cad, ştiu că tu îmi vei fi aproape şi mă vei îngriji până voi reuşi să mă înalţ din nou spre cer. Nu ştiu cât mai avem de aşteptat, însă ştiu că nu suntem singuri. Căutările, strădania, răbdarea, toate îşi vor primi răsplata la un moment dat!

Am început să înmuguresc... şi să mă deschid pas cu pas, deşi a fost toamnă şi a fost iarnă...

Roblog...scandalul!

Şi am aflat şi rezultatele la Roblogfest. Şi mă bucur că nu am trecut de prima etapă de votare. De ce? Simplu. Pentru că dacă te apuci de nu ştiu ce campanie şi nu ştiu ce promisiuni cititorilor blogului tău ca să te voteze, normal că strângi voturi, dar deja vorbim de manipulare. Şi cum n-aveam de gând să forţez mâna nimănui, mai bine că nu am trecut mai departe. Data viitoare nu mă mai înscriu nici picată cu ceară! cowboy

M-aşteptam să-l văd pe Cabral printre câştigători, pe Alex Mazilu, la fotografie, m-aşteptam să fi luat şi Badea ceva. Bookblog normal că a câştigat detaşat la cultura. Pe cine am regăsit totuşi în top? Pe Bogdan Olteanu, la blog politic şi Gazeta Sporturilor, la blog de companie.
Andrei, poate data viitoare. happy Infinitaria, la fel, doar că trebuie să muncim un pic mai mult. Şi se poate, chiar dacă suntem în luptă cu timpul. Leo, ce să zic? Să-nvăţăm de la VisUrât? Mai bine mă abţin, date fiind cele pe care le-am citit aici.

Ce să mai, în România chiar nu se poate altfel, decât cu scandal, invidii şi vorbe urâte!

Carte frumoasă, păcat că te-au... abramburit!

11 martie 2009


"Vai, tinerii din ziua de azi nu ştiu ce-a fost pe 1 Decembrie!" "Câtă lipsă de cultura generală, cum să nu ştie ce-a fost în 1877?" "Primul Război Mondial! Cum să fie, domnişoară, în 1940?"

Unele dintre aceste reacţii deja ne sunt cunoscute. Cam aşa se prezintă nu doar starea actuală a tineretului, ci şi cea viitoare. Şi nu neapărat pentru că vor să lase doar câte-o oră de istorie în programa clasei a 12-a, de la liceele cu profil tehnologic, ci pentru că învăţământul ăsta e făcut de-a valma.

Am fost şi eu elevă. Şi eu mă chinuiam să învăţ într-a 12-a la filosofie, deşi dădeam bacul la istorie. Şi eu am dat teză la română în fiecare an de liceu, dar a trebuit să învăţ şi biologie, aia puţină care era prevăzută pentru filologie, dar m-am zbătut cu ea.

Acum nu mai ştie ministerul cum să le facă elevilor programa mai lejeră. Şi oamenii se miră că tinerii-s analfabeţi, că nu le pasă de trecutul lor, că nu ştiu date importante din istoria ţării. De-acum măcar vor avea un motiv în plus să nu mai ştie, acela că nu-i va mai învăţa nimeni!

Nu de mult, Drush povestea de marele fel în care sunt alcătuite manualele de istorie, pentru că e învăţătoare şi ştie cu ce se mănâncă învăţământul ăsta românesc, mirific, mirobolant, dar uneori lipsind cu desăvârşire. Nu intru acum în detalii despre cum obţin câte unii posturile de profesori sau de învăţători, mă gândesc doar la cei ca prietena mea, care sunt nevoiţi să predea nu după cum ar crede ei că ar fi necesar, ci după cum consideră Abramburiţii ministerului.

Asta ca să nu mai spun că elevul român are un mare dezavantaj faţă de cei din alte ţări şi anume faptul că degeaba iese de pe băncile liceului doxă de teorie din nu ştiu câte domenii, când practic nu ştie să facă nimic!

Dar până la urmă cine sunt, domnule, eu, să critic sistemul? Nu mi-ar fi un pic ruşine! silly Mai bine stau şi mă uit cum se duce totul de râpă decât să şi încerc să fac ceva, că aşa-i mai comod şi aşa se face în ţara asta, nu? Umblă o vorbă prin popor că cine vrea să înveţe carte, o poate face la orice şcoală sau facultate şi oriunde în ţărişoara asta! Aşa să fie oare? Şi s-ar mai pune o întrebare: mai are cineva chef să înveţe, i se mai pare cuiva utilă cartea?

Primăvara începe cu tine!

9 martie 2009

O rază de soare timidă prin geamul deschis. Un sărut tandru, o privire caldă şi-o mână prin părul răsfirat. Călătorie în viitor, copiii nenăscuţi încă, marea din ochi, acorduri de vals. Şoapte, zâmbete, timiditate, nerăbdare, amalgam de sentimente, de vise şi gânduri.

... frunze ce se leagănă încet spre pământ. Petale de trandafir, aromă de şampanie, dorinţe topite-n îmbrăţişări fierbinţi, contopire...

Veronica Porumbacu (24 oct 1921- 4 martie 1977)


Vor trece ani

Nici cupele de-argint nu-mi plac,
nici auritele pocale,
ci dintre toate cel mai drag
imi e causul palmei tale.

Vor trece ani. Si-nnoitoare,
cu-aceeasi dragoste de fata,
voi bea din palma ta, de care
n-am sa ma satur niciodata.

Pe-acelasi drum, ca la-nceput
vom dogori mereu la fata.
Si-ntaia brazda-am sa-ti sarut
pe-obrazul insemnat de viata !

Dar daca, in aceeasi zi,
mi-ai da sa beau din mari pocale,
eu, dintre toate, m-as opri
tot la causul palmei tale.

Un an de "slalom printre cuvinte"

6 martie 2009


Două zile pline de decizii. De oameni noi, de bucurie şi poate şi de timp frumos. Eu sfidez prognoza şi sper la vreme fără ploi. biggrin

N-am mai scris de mult pe aici ceva ca lumea. N-am prea avut nici timp şi nici cine ştie ce inspiraţie. Ce-i drept, de la o vreme trăiesc. Din plin. Tot ce se iveşte, tot ce mi se oferă şi mă ajută, într-un fel sau altul. Asta nu înseamnă că nu văd destule în jur, pe care le-aş schimba într-o clipită, dacă aş putea.

N-am trecut de prima etapă a concursului Roblogfest şi nu mă vait. Până la urmă, când mi-am făcut blogul, nu m-am gândit să particip la vreo competiţie sau să mă lupt să-mi cresc traficul şi să fiu, prin urmare, foarte citită.

Zilele astea chiar mă gândeam că a trecut ceva vreme de când am început să scriu pe aici. Am scotocit prin arhivă şi da, am avut dreptate. Chiar azi se împlineşte un an de "slalom printre cuvinte". Mai mult sau mai puţin reuşit. happy A fost un an plin. Nu doar pentru mine, ca blogger, ci mai ales pentru mine, ca om. Am crescut, m-am împlinit sau, mai bine zis, m-am întregit. În ciuda înfăţişării de copil pe care încă o am, uşor-uşor mă "adultizez". biggrin Asta ca să nu spun că-mi deschid aripile şi mă transform în fluture, că ar fi prea sentimental. blush silly

Mihnea Măruţă, care participă la Roblogfest, spunea la un moment dat că "bloggerul are o responsabilitate mai mare decât jurnalistul". Dacă e aşa sau nu, încă mai trebuie să aflu. Mai ales că trebuie să mă dumiresc dacă într-adevăr cuvintele pot schimba ceva!

Şi dacă tot sărbătoresc, vă mulţumesc vouă, celor care mă citiţi şi îmi sunteţi aproape, indiferent de motivele care vă îndeamnă să faceţi asta! kiss

Flori în acorduri...muzicale! :)

Gând bun, inimă bună şi-un mărţişor pentru fiecare! :)

Aux souvenirs que nous allons nous faire!

1 martie 2009


Gânduri... sunt câteva... şi sentimente, mai ales... Dar cuvintele sunt mai greu de găsit, cel puţin acum, când încă încerc să-mi revin din uimire şi să mă acomodez cu noul statut şi noile reacţii...
Aş avea atâtea de scris, dar şi o lipsă de inspiraţie pe măsură...

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS