Lecţie

31 ianuarie 2009

"Ce spune preotul la Biserică? Să ne iubim duşmanii : "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi"! "Să ne iubim unii pe alţii!" Dar cine nu merge la Biserică, nu are de unde să ştie asta, de-asta e lumea aşa cum e!"

O bucăţică dintr-o discuţie pe care o doamnă o avea cu un domn, în seara asta, în tramvai.

Câteodată poţi învăţa lucruri interesante exact acolo unde te aştepţi mai puţin! Şi de la oameni simpli, fără nu ştiu câte facultăţi, fără fiţe şi figuri, fără pretenţii de orăşeni! Cine are ochi, să vadă şi cine are urechi, să audă!

Visele se împlinesc!

Liberă. Zi de pauză. De lenevit în pat, cu laptopul în braţe, de chemat inspiraţia, de dor, de răsfăţat, de recuperat lecturi, de analizat săptămânile care au trecut şi de visat la viitor.

Una peste alta, lucrurile se aşează bine, îşi urmează cursul firesc, fără nicio presiune din partea mea. Şi sunt mulţumită de cum evoluează totul, de perspectivele pe care le am în vedere, de cum s-au schimbat lucrurile din mai 2007 şi până acum. Nici nu s-ar zice că am trecut prin toate, îmi par atât de departe, de parcă nici n-ar fi fost. Mă bucur că, oricât de greu mi-a fost, am reuşit să m-adun, să mă ridic şi să-mi continui drumul.

A meritat orice. Am avut de învăţat din fiecare experienţă. Şi-acum a sosit clipa să fructific învăţămintele pe care le-am tras. Pentru tine, pentru noi, mulţumesc!

Şi totuşi mai există oameni cu suflet!

30 ianuarie 2009

Doi oameni ne dovedesc într-o săptămână că, în ciuda tuturor câte se întâmplă în ţara asta, mai putem fi încă mândri că suntem români! Citiţi aici!

Ziua contrastelor

28 ianuarie 2009



Zilele trecute, actriţa Lindsay Lohan era anorexică şi slăbănoagă ca un schelet, azi pozează pentru o casă de modă din Italia, punându-şi în valoare formele prelucrate prin tehnici digitale. Păi cum altfel?

"Shrek", o fi el căpcăun, dar e haios şi a câştigat nu numai simpatia publicului larg, ci şi titlul de cel mai bun film pentru copii al tuturor timpurilor, surclasând "Piraţii din Caraibe", "Harry Potter" sau "Ice age".

Cum s-o face că la Universitate ploua la 7 seara şi la două staţii de metrou mai încolo, adică la Eroii Revoluţiei, nu, habar n-am.

De ce unii fac glume când sunt obosiţi şi alţii, la fel de obosiţi, nu ştiu să le guste, reprezintă încă un mister pentru mine.

Cum de unii reuşesc să împece capra şi varza, casa şi masa, purcelul şi pisica, e cu siguranţă doar o chestiune de organizare a timpului. Să faci bani şi totuşi să stai acasă în timp ce-i faci, e doar un paradox pe care mulţi şi-l doresc, dar de care puţini au parte.

Unele fete mor de înfometare, pentru că-şi doresc să fie slabe, altele se străduiesc să mai pună pe ele, pentru că-s piele şi os. Oare nimeni nu pricepe că trebuie şi e suficient să te simţi bine în pielea ta şi să fii sănătos pentru tine, nu pentru restul lumii?

Probabil că au mai fost şi altele, dar de astea îmi amintesc acum, visând că dorm şi dormind prin vis.

La sfarsit de început

26 ianuarie 2009

Nu ştiu voi, dar eu am avut un început de săptămână vraişte, care s-a încheiat cu un examen aiurea. Lumea azi era bine dispusă, făcea glume, asculta muzică şi agăţa poze pe pereţi; gazda mea a fost suspect de cuminte şi atentă, după cum mi-a povestit colega de cameră, numai pe mine m-a plouat. Şi la propriu şi la figurat.

Sunt perfecţionistă, ştiu asta şi adesea îmi sunt cel mai dur critic. O fi bine, o fi rău, nu ştiu. Cert e că nu-mi place să dezamăgesc, nici pe mine, nici pe cei cu care intru în contact şi cu atât mai puţin pe cei dragi.

Am găsit pe site-ul în memoria lui Octavian Paler ceva care mi-a plăcut foarte mult.

“Cred ca dragostea ne ridica in proprii ochi. Si cat de mult ai vrea sa fi asa cum te vede celalalt! Ai dori, si chiar incerci, sa micsorezi distanta dintre ceea ce stii ca esti in realitate si ceea ce intuiesti ca vede in tine cel pe care-l iubesti.” - Autoportret intr-o oglinda sparta

Câtă dreptate are! Să ţi se spună că eşti o minune, în fiecare zi, să se uite la tine şi să vadă lumea întreagă în ochii tăi, întregul viitor şi copiii nenăscuţi încă şi tu să ai impresia că eşti un biet om, că nu-i nimic minunat în tine, că te străduieşti să faci lucrurile bine şi adesea nu-ţi ies, să încerci în fiecare clipă să fii demn/ă de iubirea sa şi să fii conştient/ă că mai ai mult până s-o/să-l meriţi cu adevărat... Iubirea, într-adevăr, "mişcă sori şi stele"!

"Mai răruţ, că-i mai drăguţ!"

24 ianuarie 2009

Ştiu, se întâmplă multe zilele astea. Şi azi a fost 24 ian, s-au împlinit 150 de ani de la Unirea Principatelor, din 1859. Nu am uitat. Ştiu şi de problema cu spitalul de la Slatina şi cam ce-a mai apărut prin presă în ultima vreme.

Când mi-am început blogul, scriam şi despre câte ceva din evenimentele care aveau loc în ziua respectivă, în timp am realizat că de asta se ocupă foarte bine presa. Ce-i drept, mai cu un strop în plus de senzaţional, mai cu sânge, mai fără perdea uneori. Culmea e că sunt oameni care citesc şi asemenea subiecte şi care savurează din plin nişte fotografii macabre. Oare chiar suntem un popor de ciudaţi? Atât de mult ne-a afectat cenzura din timpul comunismului, încât acum dăm iama în tot ce ţine de sex, morbid, senzaţional?

Poate că fără a comenta realitatea care ne înconjoară, nu o să mai am nimic interesant de spus. Poate că nu am avut nicicând. Cert e că atât cât o să mai reuşesc să-mi fac timp şi pentru el, blogul acesta va mai exista. Nu am pretenţia să schimb lumea. Oamenii sunt prea reticenţi la nou.

După atâţia ani de la Unirea din 1859 şi de fapt, după atâţia ani de la atâtea evenimente semnificative în istoria ţării noastre, lucrurile se mişcă greu. Cum de atunci existau oameni care găseau soluţii problemelor, care aveau destulă prezenţă de spirit pentru a profita de nişte conjuncturi şi acum dau toţi din colţ în colţ, îl iau pe "Nu!" în braţe şi dau vina pe cei de dinaintea lor? S-ar fi zis că am evoluat de atunci, că o să fie mai uşor acum, că avem destule mijloace şi cunoştinţe încât să ne descurcăm altfel. Dar nimic nu trădează acest lucru.

Timpul meu liber e din ce în ce mai limitat. O să trec mai rar pe aici, însă sper ca atunci când o voi face, să merite. N-o să vă fie dor de mine, ştiu!
tongue

Mulţumesc!

23 ianuarie 2009

O voce şi-o melodie superbe. Pentru jumătatea mea de portocală şi pentru voi toţi, cei care, dintr-un motiv sau altul, mă citiţi!

Zâmbeşte! Cineva acolo Sus, te iubeşte!

22 ianuarie 2009




În ultima vreme am parte de surprize frumoase, chiar dacă timpul meu liber e din ce în ce mai limitat. Printre picături, azi am citit ceva la Ema care m-a emoţionat profund. Cred că fiecare părinte şi-ar dori să-i scrie copilului său un "ghid de orientare prin viaţă", ca să evite/nu repete greşelile pe care el le-a făcut. Şi poate că fiecare dintre noi şi-a dorit la un moment dat să fi urmat sfaturile părinţilor. Şi cu toate astea, eu sunt conştientă că n-a depins întotdeauna de mine şi că am primit exact experienţele pe care trebuia să le primesc şi dacă am învăţat ceva, era exact ceea ce trebuia să învăţ. Nu mai cred de mult în coincidenţe sau în întâmplări fericite, ci doar în lucruri care se întâmplă pentru că trebuie şi la momentul la care trebuie, adică atunci când suntem pregătiţi pentru ele.
Teorie poate ştim toţi, dar cât din ea punem în practică? E-adevărat, lumea e aşa cum e, valorile s-au răsturnat. Dar asta nu mă face decât să mă îndârjesc în felul meu de-a fi şi să-mi doresc şi mai mult să fiu un Don Quijote al vremurilor noastre. Iar dacă vreodată o să am copii, sunt sigură că Cineva, de-acolo de Sus, o să ne ajute, pe mine şi pe tatăl lor, să-i creştem aşa cum trebuie şi să le insuflăm principii sănătoase!
Şi ca să închei în spiritul melodiei pe care am postat-o, o să adaug că nu trebuie doar să aştepţi să ţi se întâmple lucruri bune, trebuie să şi îndrăzneşti să faci ceva pentru a le obţine!

"Zi-mi noapte bună..."

20 ianuarie 2009

O melodie înainte de somn.



Îmi ţine companie în ultima vreme, în drum spre tramvai, metrou şi destinaţia finală. Nu e manea, deşi poate pare. E cu siguranţă veche. Mie îmi aminteşte de o melodie grecească, însă îmi scapă acum numele. Enjoy!

Saturaţie

Nu mă mai uit la tv de ceva vreme. Pentru că nu am la ce. Pentru că mă dezgustă unele subiecte, pentru că toţi aleargă după audienţă şi ar face orice pentru ea. Dovadă că Antena 1 produce, de ceva timp, "Acces direct", iar de revelion a avut programul pe care l-a avut. Până şi la "Duminica în familie" a fost invitat Guţă. Nu-s de ajuns OTV-ul, Taraf şi ce alte posturi or mai fi pentru senzaţional şi manele? M-am săturat de Elodii, de Magde Ciumac, de eleve şi pitici porno, de individe care-şi vând pe bani grei pretinsa virginitate ( pentru cine nu ştie, degeaba eşti virgină fizic, dacă deja ai încercat diverse alte... trucuri sexuale), de copii care se tot bat şi se tot înjughie pe la şcoală, de legile aiurea pe care le dau guvernanţii noştri, chiar şi de presa asta care uneori mă face să-mi fie ruşine că am terminat o facultate de profil. Şi da, poate mai sunt şi altele de care m-am săturat, dar în momentul de faţă, cele mai acute sunt cele mai sus enumerate.

Voi v-aţi săturat de ceva sau sunt singura?


P. S. : Şi nu, n-am găsit o poză suficient de expresivă pentru această postare!

Şi te-ai dus, intimitate! Şi-a murit viaţa privată!

Dacă până acum ne tot întrebam dacă şi cine ne ascultă telefoanele, de acum încolo putem fi siguri nu numai că ne sunt ascultate convorbirile, dar sunt şi stocate timp de 6 luni, odată cu sms-urile şi email-urile pe care le trimitem.
Nu vă vine să credeţi? Citiţi aici!

Încep să cred, dacă nu cumva credeam deja, că în ţara asta totul e o iluzie. Începând cu democraţia şi culminând, acum, cu libertatea. Poate o să avem surpriza ca la poştă cineva să ne citească şi scrisorile pe care le trimitem, dacă tot şi-au permis mai-marii noştri să ne încalce în asemenea hal dreptul la intimitate şi la viaţă privată!

Am şi eu curiozitate (bine, mai multe, dar asta e prioritară în momentul de faţă): în categoria celor de-acum lipsiţi de intimitate, intră şi aceşti oameni desemnaţi (sau nu chiar) prin vot uninominal, care pun în aplicare ziua ce visează dup-amiaza pe scaunele din Parlament? Sau au făcut legea de-aşa manieră încât operatorii de telefonie şi date să-i ocolească?

Iubitule, de-acum înainte să nu-mi mai povesteşti la telefon sau pe mess cum o să facem noi copii diseară, s-ar putea să le facem poftă şi altora şi nu-i frumos, nu-i aşa?

Glumă-glumă, da' legea asta-i serioasă!

Şi totuşi mai e o speranţă...

19 ianuarie 2009

Nu. Nu pot. Nici nu am cum. Să-i ajut pe toţi, să mă dau tuturor într-o formă sau alta. Nu pot să trăiesc risipită prin lume, ci doar adunată... în mine, dar mai mult în tine.
Şi-acum mă încearcă un acut sentiment de neputinţă. Pentru că oricât aş vrea, ştiu că nu-i pot ajuta... Unde eu nu pot face nimic, Cineva, totusi, poate mai multe!

Pastel


De-atâţia crini
crescuţi în peri
îmi vor creşte
mandarini în suflet
De-atâtea lebede
îngheţate pe lac
totul s-a vopsit albastru
De-atâta aşteptare-n ani
a nins nesperat cu suflete
De-atâtea zâmbete
pictate-n vis
oamenii şi-au învăţat destinul
De-atâtea cuvinte
nespuse de mult
atingerile au produs explozii
De-atâtea artificii pe cord deschis
iubirea s-a mutat în stomac

In memoriam Grigore Vieru

18 ianuarie 2009


14 februarie 1935-18 ianuarie 2009


Vreau să te văd


Vreau să te văd, femeie,
Sau vino să mă vezi,
Mi-e dor de iarba crudă
A ochilor tai verzi;

De-a tale negre gene
Ce tremură uşor
Ca aburul de ploaie
Deasupra codrilor.
Vreau să te văd, barbate,
Sau vino să mă vezi,
E timpul coasei, iată,
În ochii mei cei verzi.
Coseşte, hai ca iarba,
Cu roua şi cu stea,
Mai deasă şi mai verde
Să crească-n urma ta.


Testament

Dragi feciori, pe-acest pământ,
Nici eu veşnic nu mai sânt,
Nu sânt veşnic, voi pleca,
Unde voi mă veţi uita,
Şi de unde nimenea
Nu s-a mai întors cândva.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.
M-au pândit jivinele,
M-a iubit şi binele.
Eu mă duc, copii cuminţi,
N-am averi să le-mpărţiţi.
Vă las numai visul meu
Care a trudit din greu.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.
Între voi, pe-a vieţii scări,
Să nu fie supărări,
Că zilele pe pământ
Aşa de puţine sânt.
Şi nu-i alt noroc mai drag
Decât fratele din prag.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.

Lânga doină şi izvor
Nu-i uşor să-şi fie dor,
Nu-i uşor să fii curat
Pe pământ înstrăinat.
Vă las dorul cel durut
Şi nădejdea de la Prut.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.

Trei culori

Străine pofte ne-au răpit
Când via dulce, când ogorul,
Dar nimeni nu a izbutit
Din piept să smulgă Tricolorul.
Fusese vremea mult prea cruntă,
Şi-atât ne-a ars de dânsul dorul,
Că azi ne strângem şi la nuntă
Şi la botez cu Tricolorul.
Trei culori şi-o singură iubire
Românească,
Trei culori şi-o singură vorbire
Românească!
Trei culori şi-o singură credinţă
Românească,
Trei culori şi-o singură fiinţă
Românească!
Atât de minunat scânteie,
De crezi că de pe bolţi albastre
L-a rupt Hristos din curcubeie
Şi l-a dat românimii noastre.
E cald sub el ca sub o rană
Ce-a chinuit Mântuitorul,
E cald în Ţara cea Ştefană,
Ne încălzeşte Tricolorul.
Trei culori şi-o singură iubire
Românească,
Trei culori şi-o singură vorbire
Românească!
Trei culori şi-o singură credinţă
Românească,
Trei culori şi-o singură fiinţă
Românească!




* foto Evz.

Eu cu... mine

17 ianuarie 2009



Amintiri dintr-o îndepărtată vară. Ascult şi zâmbesc, îmi amintesc de mine pe la 13-14 ani, sfârşit de şcoală generală, început de liceu.
Şi stând de vorbă cu mine, cea de atunci, îmi spune că e mulţumită de cum s-a transformat, de ceea ce a ajuns. Îmi mulţumeşte că a învăţat din toate câte ceva, că a aflat că dragostea adevărată începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb, că am luptat pentru dorinţele şi visele ei şi că i le-am îndeplinit, deşi ştie că nu mi-a fost întotdeauna uşor. Îmi spune că e fericită, că păstrează în suflet ca pe nişte icoane chipurile unor oameni care i-au fost dragi şi care ne-au ajutat pe amândouă să creştem. Iar eu îi mulţumesc. Pentru că a fost mereu cu mine şi mi-a întins o mână atunci când mi-a fost greu, pentru că datorită ei încă mai sunt copil, încă mai cred în vise şi lupt şi rabd şi învăţ tot ce e nevoie pentru binele meu şi a celor dragi mie.

Mereu copil :)

Legământ

15 ianuarie 2009


Azi aştept minuni
din adânc de lumi
şi din doruri multe
din zboruri născute

Din timpuri uitate
azi îngrop păcate
din mare de ochi
să-mi zici de deochi

Şi să mă descânţi
până mă încânţi
de la răsărit, până la apus
din pământ, de jos, până sus, sus, sus

Din ramuri de brad
şi susur de ape
să facem răsad
legănat pe pleoape!

Invitatie la vals (fragmente)


„După un timp, s-a furişat pe poarta inimilor noastre fiinţa unui vals făcută numai din farmec şi nostalgie. Mihaela, recunoscînd bucata, tresări şi se îmbujoră la faţă de plăcere:
― A, L'invitation à la valse de Weber, cîntată de orchestra lui Stokowsky... S-o ascultăm... e minunată!...
Într-adevăr, era o minune cântecul, o minune Mihaela, o minune întâmplarea care mi-o aruncase în braţe, o minune dra­gostea, şi viaţa ― o minune! Nu ştiu dacă în clipa aceea mai exista ceva pe lume care să nu fie tot o minune.
― Îţi aminteşti seara aceea cînd m-ai invitat la vals? mă întrebă ea. De atunci ai intrat în viaţa mea.”

„Buimăciţi de somn, fără să ne recunoaştem (n-avusesem, pînă atunci obişnu­inţa de a dormi împreună), fără cunoştinţa limpede a situaţiei, gu­rile noastre se sărutară lacom, trupurile noastre se lipiră arse de aceeaşi văpaie şi, ascultînd de o poruncă ce nu avea nevoie de înţelegerea cuvintelor, se avură. Totul se petrecu organic, nebulos, între somn şi trezie. N-am întîmpinat nici cea mai uşoară împotrivire din partea ei. Dimpo­trivă. Sînt încredinţat că şi ea suferi aceeaşi poruncă odată cu mine. Camera era scăldată într-o lumină ireală, încît uitîndu-ne unul la altul, păream arătări străvezii ca dintr-o poveste fantas­tică de Ewers. Ea întinse mîinile şi mă chemă cu ele. Apoi mă strânse în neştire, mă lipi de ea, mă sărută de zeci de ori într-o singură sărutare.
.. .Cînd răscolesc clipele acestea care au ceva din adîncul ne­pătruns al firii, mă cutremur întotdeauna de voluptate şi spaimă.”

„Nu era chip s-o trezesc altfel: am luat-o pe sus în braţe ca pe un trofeu. Ea se apăra, striga, zvîrlea din picioare... Dar numaidecît îi fugi somnul.
― Cît e ceasul?
― Nouă şi un sfert...
― O! de ce m-ai lăsat să dorm atîta?...
― Nu-i inimic, pentru tine mai răsare încă o dată soarele.
― Crezi că merită?
― Da, pentru că tu ai realizat dragostea absolută.”

„"De ce n-am murit împreună?" răsuna în urechile mele vocea Mihaelei, reproducînd ultimele cuvinte din scrisoarea ei. Îmi păru atît de vie draga voce, încît am întors capul crezînd că moarta se afla chiar la spatele meu. Da, mă voia lîngă ea, ca să fim pururi împreună. Cum ar fi putut să rămînă fără mine o veşnicie întreagă? I-am răspuns: "Aşteaptă-mă că vin, Aimée... Nu te las singură!" Abia acum, în această clipă, am ştiut că fusesem sortit morţii de marea putere a dragostei. Şi ciudăţenie: nici o împotrivire de nicăieri, nici urmă de revoltă. Din contră: acceptare pe toată linia, şi nu resemnată, ci chiar bucuroasă. Aşa fiind, cine va cuteza să mă salveze vreodată şi pentru ce?”

„N-am ştiut cînd trebuia încotro să-mi îndrept paşii, în ce chip să-mi stăpînesc pornirile inimii şi, apucînd la întâmplare pe un drum greşit, iată-mă ajuns înainte de vreme la sfîrşitul său. Adică în faţa prăpastiei.”

„Iată însă că a apărut în viaţa mea Mihaela, care nu semăna cu nici una din fetele pe care le cunoscusem pînă atunci. Semăna mai degrabă cu mine, fiind dotată cu un orgoliu la fel de atotputernic.”

„Adevărul e că pentru întîia oară pasiunea birui ra­ţiunea, iar eu n-am mai găsit putere de a rezista pînă la urmă rup­turii.”

„Şi cu toate acestea, în plină dragoste, sforile nevăzute ne traseră în faţa a două morminte proaspăt deschise.”

„În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat ni­mic care să rămînă generaţiilor viitoare, dar am avut dragostea... E de neconceput cît am iubit-o pe Mihaela. S-a strecurat atît de integral în mine făcînd una cu fiinţa mea, încît acum cînd a plecat în lunga ei călătorie şi-a luat numai trupul cu ea, dar în mine a rămas întreagă, mai vie ca niciodată. Voia să-mi intre în sînge şi, iată, izbutise mai mult, infinit mai mult decît se aşteptase.

Totul, totul îmi vorbeşte de ea: locurile pe unde am hoinărit, casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut împreună. În toate şi în tot parcă şi-a lăsat fiinţa ei. (Şi risipa aceasta nu mai avea margini.) Cînd tac, fiinţele şi lucrurile din afară încep să grăiască amintirile din mine. În gînduri şi în vis, în iubire şi în ură, în bucurie şi în suferinţă, în faptă şi în vorbă, e pururea vie, pu­ruri prezentă Mihaela! Pretutindeni Mihaela! Obsesie uriaşă, co­pleşitoare, trebuinţă ca aerul şi lumina. Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute pînă în adîncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sînt tocmai ace­lea de care te îndoieşti mai mult.

Totuşi, în rînduiala aceasta cuminte a morţii, un gînd se agaţă timid de viaţă. A tras un colţ de umbră şi mi-a luminat drumul pe care l-aş fi străbătut de aici înainte: politica, profesoratul, căs­nicia. Mi-a arătat perspectivele, bucuriile, victoriile care mă aştep­tau. Degeaba! Toate îmi par şterse, serbede, fără noimă. Pentru cine aş mai ţine prelegeri? Pentru cine aş mai smulge onoruri? Pentru cine aş mai duce-o cu Cecilia? Mihaela nu mai este şi, odată cu ea, dispare sensul tuturor strădaniilor mele, însuşi rostul existenţei mele. De acum s-a prăbuşit temelia pe care se clădesc fapte noi, îmi lipseşte îndemnul, scopul, nădejdea, răsplata, visul tot... tot...!
Sînt obosit! Încerc impresia că am trăit cîteva vieţi pământeşti, atît de greu mi-e sufletul. Iar copilăria mi se pare aşa de îndepărtată şi nebuloasă, încît mă îndoiesc că am fost cîndva copil.
Nu, nu-mi pare rău de nimeni, de nimic... Nici de părinţi, nici de Cecilia (şi ea o victimă), nici de ceea ce las în urma mea...
Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi se încheie odată cu ea.
Oricum, a fost prea frumos ca să se sfîrşească altfel. Adio!...”

(Mihail Drumeş)

Otilia Cazimir (1894-1967)


Interior

Rămâi!...
Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintâi...

Tu ştii că dacă pleci mi-e frică.
Aş vrea să-mi spuie cineva pe nume...
Mă simt aşa de singură şi mică,
De parcă numai noi am fi pe lume.

Prin geamul aburit şi transparent,
Se uită-afară florile din glastre,
Cu gâtu-ntins spre soarele absent.

Se-ntunecă. Şi focul, prin unghere,
Învălmăşeşte pâlpâiri albastre
Cu umbre nestatornice şi moi.

Ascultă... oare ce se-aude?...
Cu haina ruptă, plină de noroi,
Cu plete ude,
Se uită Toamna în odaie
Şi-mi bate-n geam cu degete de ploaie.
I-e frig. Şi a simţit, de-afară,
Că-n suflet am păstrat un colţ de vară...

Oglinda a cuprind odaia toată
În apa-i plumburie şi-ngheţată.
- Rămâi!...
Afară ninge cu petale
De crizanteme artificiale,
Şi nu mai trece niminea pe stradă...

În mâna mea întinsă las’ să cadă
Risipa albă-a gândurilor tale,
Şi ne-om privi, când tu vei fi tăcut,
Surprinşi că încă ne iubim ca la-nceput.

Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927

Omagiu



„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
(I.L.Caragiale)





"Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte-o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale." (George Călinescu)



15 ianuarie 1850-15 iunie 1889

Învăţaţi să preţuiţi!

13 ianuarie 2009

Îi întâlnesc în staţiile de tramvai, de metrou, pe stradă. Aşteptând, rugând cu ochii, plângând cu mâinile, cu sufletul, cu trupul... Azi o bătrânică ce se sprijină în baston, mâine un bătrânel ce vinde ziare...

Câteodată regăsesc în câte cineva, trăsăturile vreunuia dintre bunicile/ bunicii mele/ mei. Îmi răsar din amintiri vorbe, gesturi, fapte, zâmbete, lacrimi. Şi nu pot să nu mă întreb unde sunt copiii şi nepoţii acestor bătrâni care stau pe drumuri pentru un dram de existenţă. Singura lor vină e că timpul şi-a lăsat amprenta asupra lor, aşa cum o să şi-o lase peste noi toţi la un moment dat. Se spune că cine nu are bătrâni, să-şi cumpere. Până n-am rămas fără bunici, nu cred că am înţeles pe deplin această vorbă. Acum aş da timpul înapoi să mai petrec măcar o clipă cu ei...

Preţuiţi-vă bătrânii! Pentru că s-au străduit să vă dea tot ce aveau ei mai bun, mai de preţ, pentru că v-au crescut, pentru că v-au iubit, pentru că v-au îndrumat, pentru că v-au dojenit, dar au ştiut să vă şi strângă în braţe! Nu-i lăsaţi să se simtă inutili şi mai ales, NU-I LĂSAŢI PE STRADĂ sau în grija altora! Nu se ştie nici cum şi nici când roata se va intoarce şi veţi ajunge în locul lor, cerşind un dram de dragoste, un dram de... viaţă!

Învăţaţi să preţuiţi oamenii atunci când îi aveţi aproape! Orice lacrimă vărsată în faţa unui mormânt, e posibil să fie prea târzie!

De bun ramas...



Întotdeauna plecările reprezintă un început. De altfel şi revenirile. Pot să înţeleg orice motive pe care le poate avea un om să plece în străinătate, dar refuz să înţeleg că nu mai dă semne de viaţă prietenilor, oamenilor dragi, care i-au fost alături când i-a fost greu.
Nu suport să aud de cineva dintre amicii/ prietenii/ rudele mele că pleacă din ţară. Da, mai am încă un pitic pe creier pe lângă mulţii pe care îi am deja.
tongue
Asta sunt. O fi bine, o fi rău, nu ştiu. Nu pot să fac nimic pentru nimeni, nu pot să le ofer motive să rămână, nu pot să-i împiedic să plece, nu am niciun drept să mă opun dorinţelor lor. Dar am dreptul să-mi doresc să le fie bine şi să mă rog pentru asta. Poate că nici eu nu reuşesc întotdeauna să le dau un semn de viaţă, poate sunt nedreaptă, poate că cei care or să mai plece, nu or să facă la fel ca cei deja plecaţi. Poate.

Cu siguranţă îmi doresc să păstreze legătura...
Colega mea de cameră are un citat foarte frumos despre prietenie scris undeva: "A scoate prietenia din viaţă e ca şi cum am scoate soarele din lume." ( Cicero)

Pentru cei plecaţi, pentru cei ce revin şi pentru cei ce mai pleacă, numai gânduri bune! Să vă dea Dumnezeu tot ce vă este de folos! Şi din când în când, amintiţi-vă că acasă mai sunt oameni care se gândesc la voi!

Criza noastră greve are

12 ianuarie 2009

Mâine angajaţii de la Dacia protestează împotriva taxei auto. Miercuri intră funcţionarii de la BCR în grevă, nemulţumirile lor fiind de natură salarială. Sunt curioasă să văd care-s următorii care o să protesteze sau o să facă grevă. În condiţiile actuale, ale mult discutatei crize economice, nu ştiu dacă greviştii o să rezolve ceva. Nu de-alta, dar abia-abia se mişca ceva înainte de criză, acum nu ştiu cine o să spună "Da, domnule, vreţi salarii mai mari, noi avem bani şi ca atare o să vă creştem salariile!"

Ultimă dată când cei de la Dacia au facut grevă, pentru mărire de salariu, au tras destul de mult de cei de la conducere, mai-marii uzinei nelăsându-se impresionaţi prea uşor. Taxa auto nu cred că se va reduce ca prin minune, doar pentru că vreo 8000 de angajaţi de la uzina de automobile din Mioveni o să protesteze mâine împotriva ei.
Oricum, criza o să treacă la un moment dat, dar problemele cu siguranţă vor rămâne. Oricând oamenii vor dori salarii mai mari, taxe mai mici, condiţii mai bune de trai...

Let it snow

8 ianuarie 2009




Azi a nins în Bucureşti aşa cum numai în poveşti ningea. Şi în ciuda faptului că pe străzi s-a făcut deja mocirlă, aveam nevoie să mă ningă. Şi dacă într-o zi va ninge atât de mult încât să devin om de zăpadă, o să fiu cea mai încântată.

Astăzi zăpada m-a ajutat: m-a inspirat şi mi-a adus un strop de linişte. Îmi doresc un vals printre miile de fulgi de nea. Oricât de frig ar fi, oricât de nepricepută sunt, aş vrea măcar un vals în timp ce omătul se-aşterne peste noi...

"Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -

Citeşte-mi ceva de la poluri,

Şi ningă... zăpada ne-ngroape."


Când m-am întors de la curs, m-am oprit puţin în faţa blocului. Nu mai ningea. Vorbeam la telefon, dar aveam degetele grămadă prin zăpadă. Eram atât de caldă, încât s-a topit aproape instantaneu, dar era o senzaţie atât de plăcută! Am ridicat ochii şi am admirat copacii. Parcă erau îmbrăcaţi în zahăr. Ştiu, e banală comparaţia, dar mie îmi plac foarte mult peisajele pe care le creează iarna. Plus că parcă e totul altfel atunci când ninge, nu ştiu cum, mai curat, mai... pur.

Şi eu sunt parcă mai copil ca oricând!





P.S.: * foto Alexander, Parcul Tineretului azi, când ningea

Nemuritor vals


Am muşcat din tine cu sete
Şi timpul mi-a arătat că mi-era foame
Am încercat să mă hrănesc cu el,
Cu gândul că se va confunda cu noi
Şi va împărţi totul la 1 şi nu la 2
Şi-atunci s-a auzit o voce
«Urmează staţia dreaptă, cu peronul pe partea inimii ! »

Continuând să merg pe şine
De viaţă
A-nceput să ningă cu speranţă
Şi totul s-a prefăcut în zâmbet
Atunci m-am vindecat de tăcere
Şi mâinile-mi au învăţat să asculte



Stefan Hrusca - Nunta de flori
Asculta mai multe audio Muzica »

Urmează staţia dreaptă, cu peronul pe partea inimii

Am învăţat să tac. Da, e o concluzie sigură. Încă nu m-am dumirit pe deplin de ce tac. Ca să mă adun în mine, în suflet şi în idei, sau poate pentru că pur şi simplu nu aş avea nimic însemnat de spus.

Am crescut. Da, am crescut în vârstă. Şi asta e o concluzie sigură. Am crescut şi la minte, la suflet? Probabil, dar fiindcă nu mă pot vedea pe mine decât privind în interior şi mai rar privind din afară, e greu să afirm asta cu certitudine nestrămutată.

Exist. Nu neapărat conform spuselor lui Rene Descartes ("Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum-Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist"), ci pentru că mă simt. Fiinţă. Chiar dacă anonimă şi tăcută.

Şi simt. Dincolo de toate, sunt sentimente pe care nu pot să le tăgăduiesc, care mă învăluie, mă inundă şi mă fac să mă confund. Nu cu mine. Dar mă cufund, deşi nu ştiu să înot.

Şi oamenii mă văd, dar nu ştiu să mă privească. Iar eu nu le vorbesc. Pentru că nu au urechi să mă asculte. Nici pe mine şi nici pe alţii. Iubesc, dar câţi dintre ei îndrăznesc să rupă din timp cu adevărat pentru iubire? Muncesc, dar câţi dintre ei ştiu pentru ce?

Viaţa se va opri într-o staţie. Însă tramvaiul îşi va relua drumul.

Blend the rainbow and then taste it

6 ianuarie 2009



Am pijamale roz pe care
tu le îmbraci adesea
şi atunci culoarea se schimbă
odată cu îmbrăţişarea
Visele-s şi ele atât de albastre
încât verdele mi se-ascunde
printre flori timpurii de liliac

Până şi fulgii de nea se intimidează
se fac roşii la faţă precum
macul de mai
Doar luna rămâne galbenă
ca şi gutuia pe care
azi-noapte mi-ai lasat-o
Furişându-te la geam

În peri au crescut crini albi
şi pentru prima dată
geru-a lacrimat


* pentru vremurile în care ţineam curcubeul într-o punguliţă... acum mi-e crescut în suflet...

Credinţă şi curaj

4 ianuarie 2009

"Recorduri sumbre in Afganistan, inclusiv pentru militarii romani: in primele noua luni ale lui 2008 au murit mai multi soldati straini decat pe tot parcursul anului trecut. Majoritatea celor ucisi sunt americani, dar numaratoarea mortii arata ca si in randul romanilor a fost stabilit un record in 2008." (sursa: http://www.frontnews.ro)

La sfârşitul lui ianuarie vor pleca în Afganistan şi ultimii militari din unitatea de vânători de munte, de la Predeal.

Batalionul 21 sau mai exact, 806 bărbaţi şi femei deopotrivă, care, alături de alţi militari români, de la alte unităţi, o să lupte cot la cot cu militari străini pentru a aduce pacea într-o zonă în care liniştea nu mai există de mult.

Pe cât mi-e de teamă pentru ei, pe atât îi admir pentru curajul lor. Acasă îi aşteaptă toţi cei dragi. Am văzut la ceremonia din 15 decembrie, de la Predeal, bebeluşi, mame, soţi/ soţii, prieteni/ prietene, fraţi/ surori, rude care se gândeau la cei ce peste puţin timp vor fi în mijlocul războiului.
Lacrimi, sărutări, strângeri în braţe, curaj, emoţii, teamă, un amalgam de sentimente.

Războaiele nu ar trebui să existe. Poate sunt naivă, dar nu le înţeleg rostul. Până atunci, nu pot decât să sper că totul o să se termine cu bine. Pentru toţi cei dragi acestor militari, care îi aşteaptă cu sufletul la gură.

Dumnezeu să-i aibe în paza Sa!

Ce mi-am dorit şi ce s-a împlinit

3 ianuarie 2009

"…sa fie un an nou in toate sensurile, sa pot sa mai respir si eu din cand in cand, sa visez si sa nu ramana doar vise, sa prind aripi si sa zbor fara ca cineva sa-mi taie aripile si sa ma prabusesc, sa las cu adevarat in urma capitole care s-au incheiat si decizii pe care le-am luat, sa raman un Don Quijote al timpului nostru, oricat de nebuna le-as parea unora si chiar daca m-am schimbat si ma voi mai schimba, sa nu-mi uit esenta, sa nu uit cine sunt de fapt.

Iar TU, de vei aparea vreodata, invata-ma, citeste-ma, sopteste-ma, uimeste-ma, respecta-ma si iubeste-ma pentru ceea ce sunt, dar mai ales pentru ce nu sunt, dar as putea fi…Walk with me in the rain, in the snow, play with me, sing with me, be a child as I am, be an adult, as I am, take chances by my side, eyes in eyes with me, hand in hand with me... If I fall, help me get up, if you fall, I’ll help you get up. Be there for me, I’ll be there for you… o sa ma fac mica, mica, mica si o sa ma ascund in inima ta, nu vei sti nici cand, nici cum, dar voi fi acolo mereu pentru tine…

“Visez din nou cat de bine ne va fi,doar tu si eu/Noi doi,intr-o zi,cat de bine ne va fi/ In vis te iubesc si imi place visul meu … »

Visez din nou, doar tu si eu… vantul sufla a pustiu, ploaia se topeste pe ferestre… you hold me strong pentru fiecare picatura care se prelinge pe geam, sub degetele mele… mainile tale nu ma mint, ochii tai nu privesc prin mine, buzele tale nu le vor intalni in zadar pe ale mele, sufletul tau o sa vibreze pentru mine… si atunci clipele n-o sa mai doara si soaptele n-o sa mai taca, noptile nu vor mai fi reci si vor vorbi despre noi… dorintele nu vor mai inceta si voi sti sa ma mir, cuvintele nu se vor mai rataci si voi sti sa iubesc… voi sti sa respir, pentru ca nu voi mai fi singura… o sa te pierzi doar in bratele mele, nu va mai trebui sa invat sa renunt la tine, la noi…si ma vei invata dorul over and over again…"

Un an mai târziu, sufletul cald, dar imaginar, căruia îi scriam la finele lui 2007, a devenit, ca prin minune, cât se poate de real. Asta nu înseamnă că nu mai am dorinţe, ci doar că ele au căpătat între timp alte forme şi alte sensuri. Nici eu nu mai sunt acceaşi, cum aş mai putea fi?

Şi-acum mă aflu undeva unde nu mai credeam că o să ajung. E totul nou, curat, poate prea nou, poate prea mult faţă de cât aş merita, dar, vorba unei melodii a Mariei Buză, "tu mă ştii, spun prostii/ şi de lacrimi fac risipă"...

Secretul meu nu e secret/ când tu mă dai, deşi mă ţii/ şi mă citeşti, deşi mă scrii/ căci tu mă ştii, deşi mă-nveţi/ şi te mai vreau, deşi te am...



Valerica Mihali - Vieni Da Me
Asculta mai multe audio Muzica »

Back on track

2 ianuarie 2009

M-am întors. Cu forţe noi. După un Crăciun de poveste, cum să nu-mi fi reîncărcat bateriile?
biggrin
Acum încerc să mă pregătesc pentru anul care a venit, cine ştie ce îmi va mai aduce! Cineva mi-a urat să am parte de surprize plăcute. Pe undeva, cumva, le bănuiesc pe unele, dar parcă nu-mi vine să îndrăznesc să cred.
blush
Până la urmă oricum o să se întâmple ce este dat să se întâmple, căci eu pot să-mi doresc multe, dar nu toate să-mi şi fie de folos.

Voi ce vă doriţi pentru acest an?

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS