"Mai demult erau cruci de lemn şi suflete de aur; acum sunt cruci de aur şi suflete de lemn."

29 decembrie 2009

Azi am avut o bucurie. O prietenă plecată departe mi-a spus că se va întoarce, ca să facă ceva în ţara asta, care se duce de râpă. Oare câţi dintre cei care pleacă, se gândesc la fel?

La o plimbare şi o sesiune de cumpărături, însă, am început să mă întreb dacă se merită să se întoarcă. Deşi centrul oraşului e cât se poate de luminat şi de frumos, oamenii umbresc totul cu atitudinea lor. Petarde şi artificii vândute la negru, muzică de mahala, că de populară nu poate fi vorba, limbaj de dai cu el în pereţi, cum îmi place mie să-i spun, regulile bunului simţ, să nu mai zic de bunele maniere, de mult răstignite. Nimeni nu pare să mai ştie că cei care ies dintr-un magazin au prioritate, sunt grăbiţi, vorbesc tare, nu se uită pe unde merg. Deci se poate şi în provincie, nu doar în Bucureşti.

Oare când ne-am pierdut pe drum, când am uitat cine suntem şi cum să ne comportăm? Mai sunt şanse să aflăm? Posibil, atâta timp cât nu ne mai răzvrătim, strigând cât ne ţin plămânii că e democraţie şi fiecare face ce îl taie capul.

Poate că, la fiecare sfârşit de an, ar trebui să ne propunem să schimbăm ceva în atitudinea noastră. Şi să lăsăm deoparte goana după lenjerie intimă roşie, după grămada de cumpărături şi îmbuibatul, că altfel n-am cum să-i spun, cu mâncare şi băutură, de parcă tot anul am fi trăit cu aer. Norocul nu vine de la o pereche de boxeri roşii, iar anul următor nu e mai bun dacă punem pe masă somon, struguri negri sau mai ştiu eu ce alte delicatese. Când îţi pierzi identitatea, fie ca om, fie ca popor, când uiţi să crezi şi să mărturiseşti, când renunţi la principii şi valori ca să faci ceva contrar ideilor tale doar pentru că "aşa e moda", nici măcar "bafta" nu te mai poate ajuta!


" -Fereastra aceea prin care priviţi cu speranţă spre România, unde este, domnule Puric?
- În Biserică, către Dumnezeu... "

" Norocul face parte din toaleta ateului. Creştinul nu are noroc. N-aţi văzut? Unul zice: "Baftă!", celălalt zice "Doamne ajută!". Fiţi atenţi, ce diferenţă!"

" Şi Cel de Sus, vorba părintelui Nicolae Steihardt, nu răspunde la apeluri telefonice: "Alo? Am cancer!" Coboară El! Important e ca tu să te rogi. Ştiţi cum spunea Arsenie Boca, un mare părinte: "Omul, în genunchi în faţa lui Dumnezeu, este mult mai mare". Şi, dacă stai în genunchi în faţa lui Dumnezeu, poţi să te ridici în picioare în faţa lumii şi să o înfrunţi."

Anunţ administrativ

28 decembrie 2009

Blog în pauză. Răbdare vă rog, încetul cu încetul o să reapară şi blogroll-ul şi toate. La bună recitire!

P.S.: În eventualitatea unei nereveniri până la sfârşitul anului, vă urez să-l terminaţi cu bine! Iar cel care va veni, să vă aducă lucrurile de care aveţi nevoie! :)

Dreams do come true!

23 decembrie 2009


Ce sanse sunt sa joci intr-un campionat tocmai cu idolul tau si sa-l si invingi? Cum sa-ti urmezi visele, dar sa-ti si pastrezi relatia cu tatal care te ameninta ca te da afara din casa, daca nu renunti la ceea ce iti doresti?

Intr-o vreme in care "Avatar" cucereste topurile, eu (indraznesc sa) va recomand un film ceva mai vechi, despre vise, perseverenta si puterea vointei. Descoperiti si voi nu neaparat "Cel mai frumos joc" ("The Greatest Game Ever Played"), ci "jucatorul" din voi!

P.S.: Imposibilul poate deveni posibil! Cum? Cu entuziasm si credinta, ca s-o parafrazez pe draga mea hangita!

Puterea, bat-o vina!

13 decembrie 2009

Oamenii sunt greu, tare greu de mulţumit. Iar dacă e vorba de femei, cu atât mai mult. Dacă mai sunt şi şefe, să te ţii: niciodată n-o să ai convingerea că în sfârşit ai făcut un lucru bine. Undeva, cumva trebuie să fie o greşeală, chiar dacă ţie ţi se pare totul în regulă. Şi asta e o concluzie generală, deşi nu am făcut niciun sondaj să ajung la ea.

Recitind ce-am scris, îmi dau seama că nu mi-ar plăcea de mine ca şefă, oricât aş susţine eu că nu aş fi la fel. Ce-i drept, nu-mi doresc o asemenea responsabilitate, n-au decât să se omoare alţii/ altele pentru ea.

Aripi

Captivitate

Şi dacă...?

7 decembrie 2009

Şi dacă o să vreau să plec, o să vii cu mine?

Când o să mi se facă dor de un timp anume, o să înţelegi? Când nu voi vrea să privesc în urmă, vei privi cu mine înainte?

Când o să-mi fie greu şi o să cad, o să mă ridici? O să-mi ţii chipul în căuşul palmelor tale, aşa cum ai ţine un copil cu speranţă în ochii curioşi? Când voi greşi, îmi vei arăta de ce?

Şi dacă se va întâmpla să nu mai cred, mă vei ajuta să ajung înapoi în matcă?


* foto by me

Elena Farago (1878- 1954)

6 decembrie 2009


Iubeşte-mi mâinile...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atâta – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot...

Dezleagă-mi sufletul de vina
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină...

(Din volumul "Şoaptele amurgului", 1920)

Oameni de zăpadă

Când în jur nu-i decât furtună, tot ce pot să fac e să aştept fulgii de zăpadă... să mă ningă, să mă acopere, să-mi liniştească tumultul, să purifice tot... Să-mi inventeze o altă lume...

Suntem doar nişte călători în timp!

4 decembrie 2009

Cum ar fi să te îndrăgosteşti de un bărbat care dispare când te aştepţi mai puţin şi pe care nu ştii când îl vei revedea? Ce înseamnă viaţa alături de un om care încearcă să păcălească timpul, dar şi pe el însuşi, ca să stea mai mult cu femeia iubită? Cât de puternică poate fi dragostea şi cât de multe poate ea? Aceste răspunsuri şi multe altele în filmul "Soţia călătorului în timp". Cei care au văzut "Notebook" o vor recunoaşte cu siguranţă pe actriţa din rolul principal.

Eu mă gândesc doar că nu e nevoie să călătorim (fizic, pentru că mental şi sufleteşte o facem des) în timp, ca să fim nesiguri pe existenţa noastră şi a celor din jur. Azi suntem, mâine... nu se ştie. Şi poate că ACUM, AZI ar trebui să începem să trăim cum se cuvine. Să fim mai puţin răi, mai puţin egoişti, mai calzi, mai tandri, mai blânzi, mai... etc. Să trăim clipa, da, dar cu responsabilitatea consecinţelor. Pentru că "a trăi clipa" nu înseamnă să te dai peste cap în fel şi chip, să dai iama în primul "Coffee shop" după "Maria (şi) Juana", sau să te întinzi în n paturi alături de primii/ primele care îţi ies în cale şi exemplele pot continua. Cine alege să trăiască aşa clipa, va simţi, fără îndoială, frustrarea de după, sentimentul de goliciune, de singurătate, de "nu merit nimic" sau "nimeni nu mă vrea". Pentru că, la urma-urmei, dacă alegi să nu te respecţi şi să te comporţi aşa, cum ai putea pretinde să fii respectat/ă?

E drept, suntem oameni şi greşim. Dar avem dreptul să ne pară rău, să ne scuturăm de praf, să ne ridicăm şi să continuăm să trăim. Dacă, totuşi, nu ne pare rău? Mai bine să nu încercăm să aflăm!

P.S.: Să nu se înţeleagă greşit, nu am nimic cu nimeni, fiecare e liber să trăiască aşa cum vrea, atâta timp, însă, cât o face în cunoştinţă de cauză, cât ştie ce îl aşteaptă. Pentru că toţi alegem, în fiecare clipă, dar câţi dintre noi suntem dispuşi să ne asumăm ce va urma, bun sau rău?

Fragmente dintr-o scrisoare de... dragoste

28 noiembrie 2009

"Dacă aş avea tot ce râvnesc, nu mi-ar mai plăcea nimic."

"De cum m-am născut, am început să ţip. Nu-i tocmai agreabil să intri în viaţă bocind."

"Aşadar, te iau şi trăiesc cu tine până îmi vor cădea lanţurile cu care m-ai legat. Căci nu te iubesc, să ştii. Dragostea e altceva: uitare de sine, jertfă, respect, duioşie, tot ce vrei. La mine nu-i decât o dorinţă neîmplinită şi exacerbată de eşecuri, o ciudă mare cu aripi şi mai mari, o obsesie care mă sapă şi îmi inghite liniştea. Asta-i, înţelegi? Nu pot să-mi aştern viaţa ca un soclu pentru monumentul fericirii tale."

"Când mă culc noaptea, o simt alături pe Ghiocela fierbinte, cu suflarea ei caldă, întind braţele după trupul râvnit, dar le trag înapoi, goale, fără pradă. Şi-n toiul nopţii, în revărsatul zorilor, mă pomenesc căutând-o mereu, cu o nevoie ascunsă, reflexă, sau chemând-o Ghi, pe numele ei de alint. [... ] Îi poruncesc cameristei să-mi aducă pernele şi cearşafurile din căsătoria trecută şi sorb adânc, cu nesaţ, aerul lor vechi, crezând că voi descoperi măcar o urmă din mirosul cărnii fragede rămas în ele. Fiinţa Ghiocelei mă urmează ca propria-mi umbră şi-mi şopteşte obsedant în urechi, cu batjocură crudă : " Vezi, eu eram femeia care-ţi trebuia, şi tu mi-ai dat cu piciorul!" Să fi avut dreptate?"

"Ghiocela nu e în mobile, nu e în lucruri, nu e în atmosferă, nici măcar în străinătate. Ea e în mine, în sângele meu. Cum să scap de ea? În ce fel s-o alung?"

"Fiecare bucată de loc, fiecare colţişor îmi vorbeşte de ea, răscolind trecutul, trezeşte amintiri din stinsa noastră viaţă. Ce mult e de-atunci! Nu sunt decât unsprezece luni de când ne-am despărţit şi parcă s-au scurs ani lungi şi grei, ani nenumăraţi! Parcă totul s-a petrecut într-un vis absurd şi neverosimil, într-atât de ireală mi se pare acum convieţuirea cu Ghiocela!"

"Inima e, câteodată, un cimitir cu gropi multe!"

"Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea. Dacă prin absurd cineva ar inventa ghicirea gândurilor după voinţă, oamenii, deveniţi goi pe dinăuntru, n-ar mai putea să trăiască, s-ar măcelari unul pe altul, bărbat pe femeie, copil pe tată, fiică pe mamă. S-ar declanşa un carnagiu universal."

"Nu ţi-ai dat seama că valorile sufleteşti sunt mai scumpe decât orice? Dragostea n-o poţi cumpăra cu toate bogăţiile pământului, dar o poţi avea cu un simplu surâs."

"Dragul şi nefericitul de el! Nimeni nu cred că mă va iubi pe măsura lui, nici eu pe altcineva la fel. De altfel, aşa ceva n-ar fi cu putinţă, decât dacă m-aş mai naşte încă o dată."

(Mihail Drumeş)

Tablou

27 noiembrie 2009

Sunt gânduri amestecate, idei disparate şi speranţe care se străduiesc să nu moară. Sunt oameni de care mi-e dor, dar care sunt departe şi alţii aproape, pentru care nu reuşesc să mă împart, aşa cum şi-ar dori. Sunt cărţi care mă aşteaptă cuminţi, alei de parc ce se vor cutreierate... răsuflări pe care le-aş vrea tăiate şi îmbrăţişări care nu ar trebui să se termine vreodată...

Dincolo de toate, există o piaţă, sau mai multe. Copii de 12, 13 ani, cu Mafia sau La Familia pe telefon, aglomeraţie la shaormerie, câini şi oameni care vor ceva de mâncare. Barăci dărâmate, gropi în curs de asfaltare şi străzi ce stau să fie lărgite. Noroi, figuri posace, întrebătoare, nerăbdare, lipsă de bun simţ, înghesuială în primul autobuz, de parcă altul nu ar mai veni, ură, discriminare, răutate.

Un om cu membrele răsucite, cu o cutie de pantofi în care strânge mila trecătorilor. Vânzători de bilete la bingo lângă cortul lui Traian Băsescu, aroma de ceva bun, de la patiseria din colţ, omul cu covrigii şi tanti cu ziarele şi colecţia Tom şi Jerry, cea care vinde ciorapi, dar şi cea de care urmaşii au uitat.

Nişte trepte coborâte într-o încercare de nepăsare, până la metrou, o rampă care aşteaptă de săptămâni bune să fie reparată. Cutii cu sardine, oameni care se privesc cu sfială, care se tem să se atingă şi se feresc unii de alţii cât mai mult posibil. Paznici de metrou cu maşti anti-gripale, adolescenţi entuziaşti, rebeli din cale-afară, îmbulzeală la staţie, aer, cerul care abia zâmbeşte şi el, o facultate în renovare, anticari care se înşiră dezolaţi de-a lungul bulevardului, claxoane, traversări la culoarea roşie, şoferi pentru care nu există verdele, o covrigărie recent deschisă, la care deja e coadă, o bancă pentru care puţini mai au bani şi o femeie care de ani de zile are casa pe trepte, în faţa ei şi pentru care ziarele şi cartoanele sunt singurele pături.

Peste drum, un Cerc Militar, un hotel Cişmigiu de care şi-au amintit că trebuie renovat, străzi împânzite de maşini, grabă, timp care nu mai are răbdare... Peisaj bucureştean? Nu, doar unul românesc...

Două luni

26 noiembrie 2009

Porţi în tine o poezie mai presus de toate versurile pe care mintea mea s-ar putea strădui să le aşterne pe hârtie. Tu nu ai nevoie de cuvinte, felul în care îmi eşti vorbeşte de la sine. Ce aş putea să spun ca să exprime exact ceea ce îmi doresc? Nu ştiu. Eu, care păream să deţin meşteşugul cuvintelor, întrebări şi răspunsuri, nu ştiu să materializez în fraze tot ce mă faci să simt.

Cu tine, nicio zi nu seamănă cu alta. Cu tine, timpul pare că stă în loc doar ca să te mai am puţin, înainte de a te reda lumii. Cine ar crede că ne ştim doar de un an şi ceva? Noi sigur nu, noi ne ştim dintotdeauna, atât de bine mă simţi şi mă citeşti. Ca doctorul la raze, mai ţii minte?

Fluturii mei au învăţat să zboare toamna, alături de frunzele care ne cad sub picioare. Iar paşii mei... ei au învăţat să fie fermi şi să îşi urmeze calea trasată de sufletul meu. De ceva timp deja, nu (mă) mai rătăcesc prin lume, mi-am găsit nordul!

La mulţi, mulţi ani împreună, jumătatea mea de portocală!

Ok, am votat! Şi cu asta ce-am făcut?

23 noiembrie 2009

Ei bine, am votat. Cu un nou statut, un nou act de identitate, pe liste suplimentare, (după aproape 5 min în care cei doi din comisie, la care eram repartizaţi, s-au străduit să îşi dea seama cum votez şi eu, pentru că nu eram pe liste şi n-aveam cum să fiu, cu carte de identitate de câteva zile; greu la votare cu oameni cărora le explici ceva degeaba), tinerii au venit, i-am văzut. Şi, cu ce ne ajută? Că ne-am respectat un drept? Ok, altceva?

Aceiaşi politicieni care nu ştiu să piardă şi fac orice să câştige, oamenii care se dau pe un mic, o fasole, un fular sau alte d-astea o să facă la fel şi data viitoare, turism electoral cât cuprinde, gropi grămadă, proşti la fel. Problema tocmai asta e, că sunt mulţi, încep şi eu ca Lăpuşneanu. Din păcate, tot ei, care au votat inconştient, îmbătaţi cu apă rece de te miri ce demagog, sunt primii care se vaită când nu le e bine cu preşedintele. Păi, nu voi l-aţi ales, stimabililor, de ce nu vă mai convine? (Ştiu, vorbesc de parcă ar fi trecut şi turul 2. Într-un fel, chiar aşa e. Zarurile au fost aruncate, indiferent care dintre cei doi ar ieşi.)

Cu alte cuvinte, nimic nou sub soare. Oare pentru câţi ani, încă 5? Sau poate 10, 20? Hai să dăm cu banul. Am impresia că aşa fac şi ei atunci când mai aleg o metodă prin care să distrugă ţara!

Bloguiţi, copii, numa' bloguiţi !?

17 noiembrie 2009

În urma unui schimb de replici aici, am realizat că apare o dilemă: oare chiar putem să scriem orice vrem pe blog? Adică aş putea să scriu despre chiloţii verzi, cu buline, ai vecinei de la 4, despre ce cumpăr de la piaţă şi alte amănunte "picante" din viaţa unui cuplu căsătorit. Cu siguranţă n-ar interesa pe nimeni, poate doar partea cu amănunte picante. Însă până unde putem merge cu expunerea intimităţii noastre şi a altora?

Prin faptul că e online şi oricine îl poate citi, blogul şi-a pierdut din start atributul de jurnal. Pentru că jurnalul era un lucru extrem de intim, aproape tabu, care se ţinea ascuns de părinţi şi de alţi posibili cititori.

S-a pus problema asemănărilor şi diferenţelor dintre un blogger şi un jurnalist. Însă, deşi jurnalistul are un cod deontologic pe care trebuie să îl respecte, bloggerul ce respectă, propria-i conştiinţă?

Cu siguranţă, oricât ne-am dori, nu putem să scriem chiar ce ne taie capul. O dovedeşte cazul blogurilor deja sancţionate, printr-o formă sau alta. Cum ar fi acesta, primul blog din România care a fost pus într-o asemenea situaţie. Până la urmă, de ce scrie un blogger? Şi despre ce ar trebui să scrie?

Nu cred că i-ar plăcea nimănui să citească pe blogul cuiva ce mănâncă dimineaţa, ce face la baie, când şi mai ales cum a conceput un copil sau alte asemenea detalii. Şi atunci cât de "intimi" putem fi pe propriul blog?

Lecţie de viaţă

15 noiembrie 2009

Aveam de gând să scriu ceva despre prima confruntare din această campanie politică. Nu am să o fac, nu are rost. Rezultatul ei se va vedea oricum după alegeri.

Mi-a atras atenţia cazul unui tânăr care a crescut la orfelinat şi acum e student la medicină. (Şi oare câte astfel de cazuri nu sunt?) În plus, nu îşi urăşte mama, care l-a abandonat, pentru că Îl iubeşte prea mult pe Dumnezeu ca să facă asta. Acest tânăr e exemplu de moralitate, de voinţă şi de curaj pentru mulţi dintre noi, care au urechi să audă şi ochi să vadă şi măcar un licăr de conştiinţă.

Şi acum stau şi mă gândesc la toţi cei care au toate facilităţile necesare să înveţe, dar nu o fac, pentru că "nu le place" sau "nu pierd vremea cu aşa ceva", la toţi cei care, părăsiţi, într-un fel sau altul de părinţi, refuză să îi considere ca atare, la faptul că, oricâte noduri în papură i-ar găsi vieţii de acum, altfel le-ar fi fost mult mai rău. Nu ei au ales, atunci când mama sau tata a plecat de lângă ei şi a refuzat să mai dea vreun semn de viaţă, dar pentru majoritatea dintre ei, a fost mai bine aşa, deşi nimeni nu se poate împăca cu o astfel de situaţie decât foarte greu.

Am considerat întotdeauna că e mai bine să scapi de îndoieli şi de întrebări şi să cauţi răspunsuri. Iar eu aş fi făcut ca acest băiat, de care am povestit. Aş fi aflat unde mi-e părintele, dacă mai trăieşte şi m-aş fi dus să-mi spună de ce a considerat că a fost mai bine să plece de lângă mine şi să nu-mi mai dea vreun semn. Aş prefera orice vorbă, decât să fiu măcinată o viaţă de gândul că propriul părinte nu m-a vrut. Şi dacă în continuare nu ar fi dorit să ştie de mine sau eu aş fi considerat că a fost mai bine că m-a lăsat, i-aş fi mulţumit pentru că a ales să mă nască. Pentru că, vrând-nevrând, mi-a dat ocazia să fiu cine sunt.

Poate că sunt o sentimentală, dar ura şi "dreptatea cu mâna ta" nu folosesc la nimic. Poate doar la adâncirea stării de rău pe care o resimte sufletul.

De la Caragiu la Bulgakov, in acorduri de Dinica

13 noiembrie 2009

În ultima vreme, am dat cam rar pe aici. Aşa-i când timpul nu-ţi permite, când vrei să stai mai mult cu omul de lângă tine, să te trezeşti ceva mai târziu decât de obicei şi să te bucuri de puţină intimitate cu tine însăţi.

În ciuda faptului că nu e chiar totul roz (nici nu s-ar putea, de altfel), am avut parte de bucurii neaşteptate. La capătul unei zile obositoare, după nesfârşita documentare pentru un eveniment şi o lansare la care abia îţi vine să mergi, satisfacţia poate fi de-a dreptul uimitoare. Să cunoşti un om nou, ca Elena Caragiu, care îţi poate vorbi despre cineva pe care niciodată nu ai să-l vezi, decât poate pe ecran, e pe cât de ciudat, pe atât de fascinant.

Nu l-am cunoscut pe actorul Toma Caragiu, nu i-am văzut, spre ruşinea mea, filmele şi scheciurile cu ironii subtile, care l-au facut să fie atât de iubit. Însă miercuri seara l-am cunoscut pe poetul Toma Caragiu şi pe omul îndrăgostit, romantic, dispus să îşi aştepte o viaţă iubirea. Am aflat într-o zi cât poate nu au ştiut alţii despre el într-o viaţă (exagerez cumva, dar aşa m-am simţit). Doar ascultând-o pe fosta lui soţie, (din fotografia alăturată, făcută de colegul Mircea Păun) care a plecat după moartea lui America şi nu a mai revenit în ţară decât anul trecut. Şi răsfoind o carte cu titlu sugestiv, "O simplă vizită", plină de momente care protagoniştilor le-au tăiat răsuflarea.

A fost prima dată când nu a trebuit să şi fac poze, pe lângă obişnuita înregistrare, notare şi intervievare. Ca atare, am putut observa liniştită cum face fotografii un om care pentru asta e angajat în jurnalism. Apoi, am avut surpriza ca, la finalizarea textului, acesta să strângă, după doar o zi, mai bine de 1800 de vizualizări, un adevărat record pentru domeniul meu, cel cultural. Şi încă se citeşte, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Cu atât mai mult cu cât am băgat de seamă că, în ultima perioadă, au început să fie foarte citite şi astfel de subiecte, nu numai cele senzaţionale, cu sex, crima şi alte derivate. Să fie semn că oamenii s-au cam săturat de frivolităţi?

După toate astea, surprizele continuă. Una dintre ele, însă, e o fiinţă umană foarte dragă mie, care mă uimeşte constant, de la primele priviri dimineaţa şi până punem geană pe geană.

Dincolo de toate, mă străduiesc să termin o carte, "Maestrul si Margareta", de Bulgakov. Dacă aş fi putut să nu o las din mână şi să o citesc dintr-o răsuflare, aş fi făcut-o. E printre cele mai bune pe care le-am savurat până acum, de la subiect şi până la felul în care e scrisă. Una singură se poate compara cu ea, o carte pe care am avut ocazia să o studiez pe alte tărâmuri, "Le Diable amoureux", de Jacques Cazotte. Tot ce vreau să vă spun (poate o să fiţi curioşi să citiţi) e faptul că ambele, dar mai mult cea dintâi, pun foarte bine în valoare felul în care pot fi duse la extrem pasiunile umane. Şi dacă mai intră şi Diavolul în scenă, care ştie despre om la fel de multe ca Dumnezeu, rezultatul nu are cum să fie altul decât fascinant.

Din când în când, merită şi sufletul puţin răsfăţ...



Dumnezeu să-l odihnească!

Change

9 noiembrie 2009

Pare-se că e vremea schimbărilor, de tot felul. Unele mai uşor de acceptat, altele mai greu de digerat. Din păcate, rezultatul nu se vede decât la final, oricât am încerca să anticipăm.

Sunt proiecte care se închid şi altele care încep, între ele doar debusolare, dezinformare şi nesiguranţă. Dincolo de toate, oamenii se cern, se cresc, se uită, se înstrăinează, se luptă sau se iubesc.

Până la urmă, doar asta contează, cum se schimbă omul sub influenţa celor ce-l înconjoară. Voit sau inconştient, mulţi se pierd pe sine şi refuză să se recupereze...



"...things ain’t never
Gonna be the same again
(same again)
Ain’t it crazy how you think
You’ve got your whole life planned
Just to find that it was never ever
In your hands
(in your hands)"

Furtuna

6 noiembrie 2009

Culeg vise... nu ştiu pe ale cui, poate pe ale mele... e tot ce îmi permit atunci când cuvintele refuză să se înşire cuminţi, de parcă nu ar mai avea nimic de spus...

Oare cât de mult poate rezista speranţa? Se spune că ea moare ultima... Când? Când ştii că ţi-a murit speranţa? Se eliberează şi pentru astfel de noţiuni certificate de deces? Ar fi interesant de aflat...

Poate o să se spună mâine, la ştiri...


Toujours...


Bucăţi de gânduri

30 octombrie 2009

În seara asta am vrut să-ţi scriu ţie, mă iartă că nu o fac. Ştii, zilele astea am avut parte de nişte poveşti cutremurătoare, despre copilaşi abuzaţi fizic sau sexual de oameni fără milă. Ce e şi mai grav, e că uneori chiar părinţii lor, dacă se mai pot numi aşa, fac asta.

În comparaţie cu astfel de drame, problemele mele mi se par atât de mici...

Din păcate, uneori e nevoie să auzim despre tragediile altora, ca să realizăm că încă mai avem de ce zâmbi, că încă mai avem de ce să fim recunoscători. Astăzi, după mult timp, am dat de o frază care mi s-a întipărit adânc: "Viaţa este un lucru minunat şi dacă poţi să fii curajos şi să treci prin tot ce e mai rău, dincolo de asta te aşteaptă bucurii la care nu ai visat vreodată!" Şi asta a spus-o o femeie care era să moară acum 10 ani, când s-au ciocnit doua trenuri. Vagonul în care era se afla ea a luat foc şi a rămas cu arsuri, dar asta nu a împiedicat-o să-şi trăiască viaţa mai departe, cu bune şi cu rele şi să încerce să-i facă şi pe alţii să realizeze că o dramă nu înseamnă neapărat un sfârşit. Poate fi doar un început, a ceva chiar mult mai frumos decât a fost înainte.

Cu siguranţă, nimeni nu înţelege de ce se întâmplă lucrurile într-un fel şi nu în altul. De ceva timp, eu am încercat să învăţ să mă bucur de toate, pentru că, privind în urmă, la ce-am crezut atunci că sunt drame personale, am realizat că a fost mult mai bine cu ele. Uneori avem nevoie să fim treziţi la realitate, la viaţă.

Poate că dacă ne-am gândi mai mult la vremelnicia clipei şi a vieţii, am învăţa să trăim mai mult, să ne bucurăm mai mult, să fim recunoscători că suntem sănătoşi, că putem lupta pentru ceea ce ne dorim. Câteodată suntem atât de egoişti, încât pare că viaţa şi Dumnezeu există doar ca să ne împlinească nouă dorinţele. Dar pentru ei cine face asta?

Dacă aş putea, aş strânge toate visele oamenilor în pumni şi le-aş da drumul spre împlinire. Dar mai întâi m-aş asigura că sunt conştienţi de alegerile făcute până acum, că ştiu să îşi asume consecinţele şi că ceea ce vor, într-adevăr le-ar fi de folos.

Poate că, de fapt, viaţa nu e nici roz, nici gri, ci doar aşa cum o vedem şi o colorăm noi...

Cu cheia de gât şi dragostea-n suflet: nostalgii de altădată

22 octombrie 2009

Azi am aflat că aerul se vinde, că libertatea unui om valorează un camion cu găini şi că un biet curcan poate învăţa diferenţa dintre un pătrat şi un cerc.

Şi am învăţat că trebuie să faci tot ce poţi ca să nu ajungi mai târziu să dormi lângă un străin sau, mai rău, să nu-ţi vină să te bagi în pat lângă persoana cu care te-ai căsătorit din dragoste. Tot azi m-am convins că nu trebuie să laşi pe nimeni şi nimic să te facă să-ţi pierzi inocenţa din priviri şi purtare.

Complexul provincialului există şi, din câte îmi dau seama, e greu de tratat. În momentul în care uiţi de unde ai plecat, totul s-a sfârşit: tot ce ai fost şi tot ce ai făcut ca să ajungi până acolo. Iar atunci când faci ceva doar că aşa îţi spune unul şi altul că trebuie sau pentru că aşa "se poartă", parcă se anulează ceva din personalitatea ta. Când vrei să faci parte din mulţime şi să te confunzi cu ea, ceva, undeva, se schimbă şi greu mai poate fi recuperat.

Trecutul, că vrem sau nu, ne ajută să devenim. Iar istoria unei ţări, oricât de grea şi complicată a fost ea, poate fi muză pentru adevărate capodopere.

Azi am cunoscut o persoană care, mai presus de a face parte din noul val de tineri regizori şi dincolo de orice succes de care se bucură, este om. Fără fiţe, fără figuri, fără limbaj preţios, de mare celebritate. Şi mi-a plăcut şi am fost onorată să fiu acolo, la lansarea continuării unuia dintre filmele sale. Iar asta cu atât mai mult cu cât am simţit legătura pe care o are cu actorii săi. E suficient să spun că actriţele cu copii mici acasă ar fi încântate să lucreze cu el, măcar pentru că e în stare să le creeze condiţii pentru bebel chiar pe platourile de filmare.

Dragostea nu trebuie trăită doar în timpul liber, însă e ceva ce trebuie văzut atunci când aveţi ocazia. Astfel că, de mâine, "Amintiri din Epoca de Aur 2- Dragoste în timpul liber" vă aşteaptă în cinematografe. Azi a avut loc avampremiera pentru presă, mâine are loc premiera şi tot de atunci va putea fi văzut în Constanţa, Iaşi, Cluj, Bacău şi, nu în ultimul rând, Piteşti.

Dacă nu aţi văzut "Amintiri din Epoca de Aur 1-Tovarăşi, frumoasă e viaţa!" şi rataţi şi "Dragoste în timpul liber", nu ştiţi ce pierdeţi. Iar eu, deocamdată, nu am de gând să vă spun. :D

D-ale coanei Crenguţa

20 octombrie 2009

Se duce ţara de râpă şi toată lumea scrie despre asta, de parcă ar fi o noutate. De când mă ştiu, în România lucrurile tot prost merg. Şi n-am de gând să mai scriu despre politicieni şi alte d-astea. De fapt, orice om care dă din coate să ajungă pe "tronul ţării" mi se pare din start incompetent.

Oamenii de valoare nu se bagă în mizeria creată de alţii. Din păcate pentru noi, din fericire pentru ei.

Măcar de aş avea talent de povestitor, ca această domniţă, dar nu am. Măcar de aş avea noutăţi în fiecare zi, dar, vorb-aceea, "nu-i nimic nou sub soare". Cu toate astea, când şi când mai aştern pe aici câte un gând. Şi nu m-aştept să fiu citită de zeci de oameni, mi-e de ajuns că scriu corect gramatical, spre deosebire de mulţi alţii de prin blogosferă.

Am vrut să renunţ la blog la un moment dat şi nu am făcut-o, pentru că mi s-a spus că "e cămăruţa mea sufletească". Siropos, penibil sau nu, aşa e. Şi atâta timp cât o să mai am de spus vreo "floricică" sau vreun sentimentalism, măcar din când în când o să mai apar pe aici. Asta ca să nu spun şi eu ca Lăpuşneanu', dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu. :))

Îţi mai aduci aminte, domnul meu?

De curând, s-a împlinit un an de când sunt în Bucureşti. Şi dacă la început povestea mea avea alţi protagonişti, totul s-a schimbat aproape pe nesimţite. Cert e că, aşa cum am bănuit dintotdeauna că o să fie, capitala mi-a adus, pe rând, împlinirea viselor. Iar acum nu fac altceva decât să mă bucur de toate.

Uneori mai privesc în urmă şi-mi aduc aminte cum am pornit la drum. Ziua în care ni s-au încrucişat prima dată privirile, felul în care am ştiut că în sfârşit am găsit ce căutam, teama amestecată cu emoţie, paşii timizi pe care i-am făcut unul spre altul. Acum fericirea are atâtea şi atâtea sensuri şi pentru toate-ţi mulţumesc!


Poate fi atât de simplu!...

17 octombrie 2009

Era aseară, în jur de ora opt. Tocmai terminasem o altă zi de muncă şi abia coborâsem din autobuz, să mă îndrept spre casă. Zgribulită de vremea de afară şi încercând să-mi ascund nasul în eşarfa călduroasă, de la gât, o tanti îmi taie calea, cu o bucată de carton în mână.

"Fetiţa, hai să stai pe ăsta!", o aud zicând şi mă întorc nedumerită, să văd cu cine vorbeşte. Cu un câine după ea, o văd cum se apleacă spre altul, de lângă un magazin, probabil o căţea, întrucât i-a zis "fetiţa". Animalul se ridică, dă din coadă bucuros şi se aşează... M-a lăsat fără cuvinte.

Poate lumea asta ar fi altfel, dacă oamenii ar învăţa să se comporte şi unul faţă de altul cu atâta grijă şi sensibilitate...

:)

Chirurgie sufleteasca

13 octombrie 2009

Dacă sentimentele ar putea fi văzute... dacă s-ar putea face chirurgie pe suflet atunci când oamenii vorbesc unii cu alţii... poate nu s-ar mai acuza că sunt ipocriţi, că se mint, poate că mamele şi fiicele (sau părinţii şi copiii în general, în unele cazuri) nu s-ar mai durea atât...

Poate ai şti exact ce simt pentru tine atunci când eu nu reuşesc să exprim în cuvinte potrivite...



P.S.: Foto by me

Les mots d'amour, un temple...

8 octombrie 2009

Revin, încetul cu încetul. Cum e căsătorită? Minunat, însă detalii vă dau cu altă ocazie. Acum sunt în treacăt, să vă anunţ că sunt prin zonă. După poze mai aşteptaţi ceva, de-abia duminică le vom lua pe cele de la specialişti. Cea ataşată e una care îmi place mult, făcută de un bun prieten, aşa, ca să vă faceţi o idee. Ulterior, bineînţeles, o să vă arăt şi cum a fost în săptă-luna de miere petrecută în insula Corfu, Grecia.

Nunta, cum spunea şi o bună prietenă de-a mea într-un comentariu la ultima postare, a fost faină. Atât cununia civilă, cât şi cea religioasă şi implicit petrecerea, au avut loc în Schitu Goleşti, lângă Câmpulung Muscel, de unde e soţul meu. A trecut repede, aşa cum mi s-a tot spus că o să fie, însă o să dureze o viaţă şi dincolo de ea. :)

26

24 septembrie 2009

Nu o sa va spun ca mai sunt foarte mici detalii de pus la punct pentru ziua cea mare, de 26 sept. Nici macar nu o sa va povestesc ce peripetii am avut cu invitatiile si voiajul de sapta-luna de miere. Ca oricare alta viitoare doamna si viitoare mireasa, astept totul cu nerabdare. Nu am emotii, ele o sa apara la cununia religioasa.

Invitatii care o sa aiba de facut comentarii, n-au decat sa si le pastreze, am de gand sa ma bucur din plin de fiecare moment. Stiu ca de-abia duminica o sa simt in sfarsit ca sunt in concediu (primul, de altfel), de-abia atunci o sa pot sa fiu complet relaxata si o sa respir usurata ca a trecut cu bine si acest moment.

In ultima vreme, m-am gandit la multe, nu pot spune ca am facut un bilant. Am reflectat la toate experientele mele, cate am pierdut si cate am castigat, cate am simtit ca nu merit si totusi am primit, cat am oferit si cat mi s-a dat. Si intr-un final, e bine. A avut Dumnezeu grija.

Sunt insa ganduri si sentimente pe care nu le pot exprima in cuvinte. Toata lumea se casatoreste, insa nu toti apreciaza la fel acest lucru. Iar eu... eheee, sunt lucruri pe care le voi pastra in adancuri. Cei mai apropiati mie stiu cat de mult inseamna pentru mine acest pas. Cu bune si cu rele, usor sau greu, sunt dispusa sa le duc pe toate cu bucurie, la brat cu omul care mi-a fost harazit.

Ne revedem, asadar, prin octombrie, dupa voiajul de nunta, cu ceva poze si povestiri. Cu multumiri voua, tuturor prietenilor mei virtuali si, bineinteles, celor care mi-au fost mereu alaturi si m-au tras de maneca atunci cand trebuia! kiss bighug

Despre câinele cu botul pe labe al societăţii

10 septembrie 2009

Am vrut să nu mă mai întorc pe aici, cel puţin nu prea curând. Cu toate astea, trebuie să exprim ceva. Nu ca să mă plâng sau ca să dau cu noroi în cineva, ci pur şi simplu pentru că dacă nu vorbim despre probleme, nimeni n-o să ştie că există.

Mi-am ales o meserie ingrată. Jurnalismul e în stare să-ţi ceară tot, dar e dispus să-ţi ofere foarte puţine în schimb. Am ştiut asta de la început, aşa că nu mă miră nimic. Mă uimesc însă oamenii, aceia care ar vrea să schimbe ceva, dar nu dovedesc deloc acest lucru prin atitudinea lor. Ştiu că şi Raluca s-a lovit de acest lucru şi nu numai ea, mai ştiu o grămadă de debutanţi, ca să nu le spun "naivi" sau "idealişti", cum zic unii.

Prin natura ziarului (online), cititorii au posibilitatea să lase comentarii. Însă prefer să mă abţin şi să nu reproduc aici nimic din ceea ce eu aş numi "cultură forumistică". Din afară, totul pare foarte simplu: o adunătură de nepricepuţi, care înşiră, vorba poetului, "cuvinte goale". Din interior, însă, lucrurile se văd altfel. Pentru că nu e uşor să-i explici lui nea Mărin, pe înţelesul lui, de ce e albă şi nu neagră, de ce capra lui e verde şi a vecinului albastră. S-a tot discutat despre faptul că nu-ţi trebuie şcoală ca să faci jurnalism, fiind suficient să ai talent. Ei bine, degeaba ai talent, dacă nu stăpâneşti limba în care scrii şi vorbeşti, dacă te duci să iei un interviu şi te întorci cu un reportaj, că habar n-ai să faci diferenţa între ele.

Repet, nu mă plâng, nu mai am acest drept de ceva vreme. Ştiam, în mare parte, cum stau lucrurile în presă şi cu aşa-zisa ei libertate. Vreau doar să atrag atenţia că sunt oameni care ar vrea să facă treabă, dar nu au loc de alţii. Şi să vă spun că cei pe care poate şi eu, dar cu siguranţă mulţi dintre noi i-am apostofrat la un moment dat, sunt doar oameni. Nu roboţi, nu perfecţiunea întruchipată. Dau tot ce pot pentru o bucăţică de adevăr, pentru ca apoi, un cititor oarecare, să le calce munca în picioare, acuzându-i că nu ştiu despre ce vorbesc şi că ar face mult mai bine această meserie, dacă ar fi în locul lor. Ce e şi mai trist însă, e că uneori şi alţii, din aceeaşi breaslă, le calcă munca în picioare, uitând de umanitatea lor.

La urma-urmei, cui îi pasă că eşti om, dacă nu ştii să-ţi vinzi subiectul? Pentru că, recunoaştem sau nu, mass-media, mai ales în momentul de faţă, pe asta se bazează.

P.S.: Poate că, vorba unora, "deştepţi", jurnaliştii "scriu ceva ca să nu moară de foame". Oare alte meserii de ce sunt practicate, nu tot ca să nu se moară de foame? Asta e, unii vorbesc, pentru că le place sunetul vocii lor. "Cine e fără de păcat, să arunce primul piatra"! Popor de pricepuţi la toate, mai ales la dat cu părerea!

Gone... with the wind!

26 august 2009

Pauză. Pe termen nedeterminat. Poate revin. Poate nu. :) Take care!

Din ciclul "Dacă e criză, s-o ştim şi noi!"

20 august 2009

Dacă înţelepciunea s-ar găsi la kilogram, mulţi ar cumpăra-o, deşi puţini ar şti ce să facă cu ea.

Dacă oamenii ar iubi cu adevărat, nu ar îndrăzni să înşele, nici măcar ca să se răzbune pentru că partenerul sau partenera face asta. Dacă ar şti că orice relaţie presupune efort, dăruire, să ştii să dai, dar şi să primeşti, să te pui pe tine înaintea celuilalt, să încerci mereu să-l bucuri, chiar şi cu lucruri mărunte... probabil că e prea mult de făcut, nu? Sau e vorba de prea multă comoditate la mijloc, de egoism ( "Să facă ea, de-aia e femeie! E datoria ei!", "Să mai facă şi el, nu vede că sunt obosită?"). Câţi ştiu să facă aşa ceva?

Refuz să înţeleg cum poate cineva arunca pe fereastră trei ani sau şi mai mult de relaţie, pe motiv că e înşelat şi el sau ea de ce să nu facă la fel. Mai mult de atât deja nu mai ţine de nişte sentimente pe care susţineai că le ai pentru cel care, cu bune şi cu rele, ţi-a fost alături. Iar celor care se culcă pe-o ureche, care renunţă la o vorbă bună, la un compliment, la o floare, gândindu-se că omul de lângă ei e oricum al lor, le-aş spune că orice om are o limită şi că nimănui nu-i place să fie neglijat. În timp ce ei fac asta, altcineva poate remarca frumuseţea celei de lângă ei, pe care nu au mai avut timp să o observe. Încetul cu încetul, când deja există antecedente de despărţire şi când ei sau lui i-a încolţit deja în minte ideea că totul s-a terminat, cu greu se mai poate repara ceva. Apreciaţi omul de lângă voi atunci când îl aveţi, nu după ce l-aţi pierdut. Nu fiţi viteji de-abia după ce-a trecut războiul! Şi asta o spun în condiţiile în care de ceva timp, deja, sunt martoră fără voia mea unei despărţiri şi din afară vezi altfel lucrurile şi pui altfel în balanţă implicarea celor doi în relaţia respectivă!

De ce unii băieţi refuză fetele? De ce nu? Ce-aţi vrea să facă, să le primească pe toate, cu braţele deschise, ca apoi să sufere? Cum fac, de altfel şi fetele. Azi cu unul, mâine cu altul şi se întreabă apoi cu ce-au greşit, de au dat numai de tâmpiţi. Orice lucru se face cu măsură, pentru că orice lucru are o limită. E drept că în ziua de azi puţine sunt fetele care-şi mai aşteaptă cum trebuie alesul, dar nici cu băieţii nu mi-e teamă. Văd zilnic fel şi fel de specimene, din ambele categorii.

Şi oameni buni, tinerii ăştia, de care vă plângeţi prin tramvai, troleu şi alte mijloace de transport în comun, că nu dau locul bătrânilor sau că sunt în stare să facă sex de faţă cu toată lumea, tinerii aceştia sunt crescuţi de voi, cei care vă oripilaţi atâta când daţi cu ochii de lipsa lor de bun simţ! Aşa că nu mai comentaţi când îi vedeţi cum se comportă, mai bine gândiţi-vă cum v-aţi educat copiii sau dacă sunt mici, aveţi grijă să nu le reproşeze nimeni nimic vreodată! Pentru că altfel societatea asta o să se ducă de râpă şi voi odată cu ea, pentru că da, propriile voastre odrasle, pe care susţineţi că le-aţi crescut ca pe ochii din cap, o să uite de voi! Şi o să ajungeţi ca bătrânii care cerşesc la colţ de stradă sau pe unde pot şi la care nu îndrăzniţi nici măcar să vă uitaţi, darămite să-i mai şi ascultaţi, când vă cer ajutorul!

Şi nu, nu sunt exemplu de moralitate sau de bune maniere, dar am ochi şi minte şi filtrez ceea ce văd şi aud. Şi mă minunez când oameni cărunţi, trecuţi de-o vârstă, ajung să se jignească din cauză că în mijlocul de transport în comun e aglomeraţie şi n-au loc unul de altul. Cum spunea şi Raluca la un moment dat, nu criza financiară e problema noastră principală, altele mai importante sunt în plină criză.

Anonimă şi tăcută, aşa trec prin lumea asta întoarsă cu fundu-n sus şi încerc să învăţ oamenii şi viaţa pe de rost...

In memoriam Florin Bogardo

15 august 2009









A aşteptat o clipă rară şi poate că a găsit-o... Prea mulţi oameni de valoare s-au dus şi se mai duc încă, rămânem pustiiţi... Laura Stoica, Tatiana Stepa, Valeriu Lazarov, Octavian Paler, Ştefan Iordache, acum Florin Bogardo şi câţi alţii... Frumos o fi Sus, cu atâţia artişti şi oameni remarcabili! Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Să nu fim indiferenţi!

14 august 2009

"Pana acum n-am cerut aici ajutorul decat pentru cei care au spus “Ajutor!”.

Acum spun eu: AJUTOR!

O cheama Luiza Papp. Are 30 de ani. Si era fericita. De aproape 15 ani isi traieste viata alaturi de sotul ei, Lorand. Impreuna de la inceputul vietii erau fericiti, soarta le zambea, au muncit amandoi ca niste nebuni pentru a ajunge sa aiba o viata decenta. Si, parca pentru ca destinul sa le fie superb, Luiza a ramas insarcinata. Au fost cateva luni superbe, pline de zambete, speranta si fericire.

Dar acum 3 zile totul s-a schimbat dramatic. Din cauza unor complicatii Luiza a nascut prematur. O fetita. Superba.

Insa, cu toate ca a adus pe lume un suflet, este foarte, este mult prea aproape de a pleca ea de langa noi.

Are nevoie de sange. Doctorii fac tot ce pot pentru a o putea salva dar daca nu donam sange nu mai au nici ei variante. Acum traieste prin transfuzii.

Umanilor, va rog, AJUTOR! In primul rand ma ingrozeste gandul ca mai pierd o prietena. Ma sperie gandul ca Lorand va trebui sa creasca singur un copil dorit atat de mult de amandoi. Ma doare numai si ideea ca pitica aia a lor nu-si va cunoaste niciodata mama.

Te rog, fa-ti putin timp si doneaza o picatura de sange. O poti face la Institutul de Hematologie din Dr. Felix in timpul programului 7:30-13.30. Nu conteaza grupa de sange a donatorului, in contul acelei donatii Luizei i se va da sangele de care are nevoie din banca de sange.

Din pacate multi oameni au fost refuzati din diferite cauze, asa ca pentru a nu face un drum degeaba pana acolo:

* nu beti alcool / nu fumati inainte de recoltare
* nu consumati cafea inainte de recoltare
* purtati haine decente (au fost respinsi oameni din cauza ca aveau pantaloni scurti si nu lungi - o tampenie dar asta e, atat ii duce capul)
* evitati sucurile racoritoare cu orice pret deoarece pot provoca probleme grave celui ce primeste sangele

Cand faceti donatia, specificati ca este pentru Luiza Papp, internata la Spitalul Municipal Bucuresti.

MULTUMESC!"


Preluat de pe blogul lui Cabral.

Despre căsătorie şi nu numai, cu Danion Vasile

12 august 2009

"Caută un om alături de care să poţi trăi până la sfârşitul vieţii. Caută un om cu care să poţi sta de vorbă, un om care să te înţeleagă. Caută un om care să poată fi un tată bun pentru copiii pe care îi veţi avea. Caută un om pe care să-l poţi iubi, nu doar să îl admiri. Şi dacă cel pe care îl alegi e de o frumuseţe răpitoare, nu e nimic rău. Rău era să fie doar frumos la trup. Iar dacă nu e neapărat cel mai frumos din lume, dar ştie să te înconjoare cu dragoste, ştie să te înţeleagă, nu e nevoie să-ţi spun că nu ai pierdut nimic."

"E uşor să observăm că banul nu aduce decât iluzia fericirii, a unei fericiri viitoare de tip "fata Morgana", întotdeauna sperată, niciodată atinsă."

"Prietenii adevăraţi sunt cei care nu îţi impun nimic, ci îţi respectă libertatea de alegere."

"Oricum, când te vei căsători, să nu uiţi că soţul va fi al tău şi numai al tău, nu al părinţilor sau al prietenilor. Şi dacă în inima ta vei simţi că ai găsit perechea potrivită, vei avea puterea de a te lupta cu tot felul de critici şi comentarii."

"Şi ce dragoste poate fi între o femeie căreia îi este ruşine de bărbatul ei şi un bărbat care trăieşte sub presiunea "genialităţii" soţiei sale? Cred că le e bine numai dacă se armonizează pe alt plan, spiritual sau sexual."

"Petre Ţuţea, marele filosof român, zicea că e de o mie de ori mai valoroasă o babă credincioasă de la ţară, decât un intelectual ateu cu nu ştiu câte diplome. Cu atât mai mult pentru un intelectual credincios este mai valoroasă o femeie credincioasă, decât una cu prea multe studii. Pentru că îi poate fi sprijin. Intelectualul poate descoperi că de fapt inteligenţa ruptă de credinţă e stearpă."

"Cred că e firesc ca soţii să înveţe unul de la celălalt şi fiecare să se lase modelat de către celălalt. Există o artă de a modela şi o artă de a te lăsa modelat. În principiu, e firesc ca bărbatul să fie cel care modelează (şi din acest motiv, de obicei, soţii sunt cu câţiva ani mai mari decât soţiile); ar fi normal ca diferenţa de vârstă să fie completată şi de o anumită maturitate intelectuală."

"Pasiunile oglindesc inima omului."

Luaţi aminte...

... de la un om care, spre deosebire de mine şi de mulţi alţii, are "voce" şi "vizibilitate".

"Mai umanilor, ma uit in jurul meu si ma spariu. Cunosc multi oameni, probabil as putea spune chiar foarte multi. Am invatat, expus fiind din cauza culorii, sa simt oamenii. Am incredere in treaba asta cu “simtitul” pentru ca - pana acum, cel putin - nu m-a inselat.

Incerc sa vad in oameni care le este scopul, care le este dorinta, unde si cum vor sa ajunga. Si da, sunt multi meschini, isi vad de interesul lor si incearca sa ajunga la el cu nesimtire, nu se gandesc sau nu le pasa ca de multe ori este evident ce vor si cum incearca.

Ne-am obisnuit cu ei, cu cei din partea aia urata, si-i luam ca atare. De multe chiar le dam ce-si doresc, uneori din pura prostie, alteori din dorinta de a ne simti peste ei, mai buni, mai oameni.

Problema este ca in maracinisul asta al vietii se pierd tot mai multi dintr-aia buni, din cei generosi, din cei care, pana mai ieri, aveau un suflet.

Ii vezi cum aluneca, cum incep - intai timid - sa devina egoisti, cum li se schimba privirea, uitatura, cum… pana si gesturile li se transforma.

Si, recunosc, asta pe mine ma sperie. Pentru ca, in ritmul asta, vom trai, cei care mai avem prostia asta numita bunatate, inconjurati de animale salbatice.

Hienele, caci eu asa le spun, se inmultesc. Se transforma in ce ajung sa fie datorita vietii, datorita anturajului, neajunsurilor, datorita frustrarii pe care o au ca oameni cu suflet cand vad ca numai hienele razbesc.

Prin postul asta nu vreau sa schimb pe nimeni, nu vreau sa schimb nimic, doar am o idee pe care vreau s-o impartasesc: hienele, oricat de pline si-ar avea burtile, vor trai singure. Pentru ca niciodata interesul unei hiene nu va coincide cu interesul alteia. Pentru ca niciodata nu va fi destula carne pentru toate, oricat vanat ar fi.

Si atunci, alergand numai dupa papa / caca / bani / faima hienele vor intra in concurenta cu alte hiene. Si asta inseamna singuratate. Intotdeauna. Una sfasietoare. Care are doua variante, crunte amandoua: succesul da o bucurie singuratica, de care se bucura in intunericul hrubei unde s-au izolat, si insuccesul…tot izolat de orice vorba buna, de orice mangaiere, de orice prieten ce in trecut era aproape. Caci hienele n-au prieteni.

Nu te inrai. Incearca sa ajungi in viata prin puterea ta. Nu da la cap. Nu face rau. Nu fi meschin. Tine egoismul in frau.

Nu pentru mine, nu pentru ceilalti, pentru tine. Pentru sufletul tau.

Probabil ca multi nu vor intelege postul asta, si-mi pare rau. Chiar imi cer scuze. Dar astazi mi-am revazut un bun prieten din trecut si m-a socat egoismul, rautatea, cinismul unui om schimbat de viata dintr-un om mic la stat ce ascundea un suflet cat Casa Poporului… intr-o Casa Poporului cu suflet cat un blid de ciorba rece. Si mi-a parut rau."

Îl găsiţi aici.

"N-ai dreptul să minţi, să te amăgeşti..."

10 august 2009

Există un loc în lumea asta unde mă regăsesc oricând, orice s-ar întâmpla. E presărat cu zeci de flori şi aer de pădure şi e îngrijit şi locuit de oameni extraordinari. E locul unde orice suspin şi nelinişte dispar ca şi când n-ar fi fost şi unde zâmbetul ţi se aşterne fără să vrei pe chip. Cu toate astea, va mai trece puţin până îi voi dezvălui taina.

Există cel puţin un om în lumea asta care-mi demonstrează, că, într-adevăr, sufletul nu cunoaşte distanţele. Şi este unul care mă simte şi mă "citeşte" bine, în ciuda kilometrilor care ne despart. E un om care spune poveşti şi, care, sunt convinsă, pune sufletul pe primul loc în viaţă, oricât de greu ar fi. Este un om datorită căruia am început să cred că da, imposibililul poate deveni posibil. Cum? Cu entuziasm. :) Este o hangiţă care ştie să exprime atât de clar şi de frumos sentimente, de parcă ar face chirurgie pe suflet. Şi-i mulţumesc pentru tot, e o adevărată Lady!

Sunt oameni care mă fac să simt că nu am trecut şi nu trec degeaba prin viaţa asta, cu care am avut sau am, oricând, discuţii uneori interminabile, dar... constructive. ;) Am învăţat de la fiecare câte ceva, chiar şi atunci când n-am ştiut ce vreau şi i-am rănit fără voie. Mi-am descoperit prieteni în oameni la m-aşteptam mai puţin, iar alţii, care aş fi crezut că rămân pe aproape, s-au îndepărtat ca şi cum n-ar fi fost. Până la urmă, timpul a ţinut cu mine, mi-a lăsat aproape de suflet oameni de-o seamă.

Dintre toţi, da, unul mi s-a lipit de adâncul fiinţei mele fără să ştiu, fără chiar să-ndrăznesc să vreau. E emoţie şi totuşi linişte, e un pic de teamă şi totuşi certitudine că va fi bine, e zâmbet şi totuşi lacrimă de neaşteptată-mplinire! Cu toate astea, e atât de... firesc!

Cineva spunea că de fiecare dată ne bucurăm mai puţin decât ne întristăm şi ne supărăm. Şi oare de ce ţinem mai mult la supărare, decât la bucurie? Probabil că dacă ne-am privi din afară şi am vedea cum arătăm supăraţi, nervoşi, agitaţi, am încerca să controlăm aceste stări şi ne-am pune pe chip un zâmbet. Până la urmă, dacă ne uităm cu atenţie în viaţa noastră, nu cred că nu găsim măcar un motiv pentru care să ne bucurăm. Omul are nevoie să se îngrijească şi de suflet, nu doar de trup, de bani, de lux, pentru că nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim. Sau mă înşel?

Nimeni nu mai vrea să lupte, Făt-Frumos/ Oamenii n-au timp să fie viteji...

7 august 2009

Ei bine, da, aseară am luat apă la bord, pentru că a plouat şi eram în papuci, ţinută de vară, deh. Am ocolit bălţile până au început să ţină morţiş să se pună în calea mea. V-am spus că "ador" canalizarea din România?

În altă ordine de idei, nu înţeleg dorinţa oamenilor de a demonstra că sunt mai buni ca alţii, de a concura la nesfârşit pentru a demonstra ce? Că sunt, oricum, diferiţi? Cu interese, pasiuni, mentalitate, principii, cunoştinţe şi inteligenţă diferite? Şi culmea, mă lovesc în fiecare zi de astfel de oameni. Încerc să-i înţeleg şi nu cred că reuşesc. Pentru mine, un om care încearcă tot timpul să demonstreze că e mai bun, să fie cu un pas înainte decât cel de lângă el nu e decât o persoană căreia îi lipseşte ceva. Şi în cazul la care mă gândesc, nu mă înşel cu nimic. Tot timpul cu aere de superioritate, deşi ştii bine că nu e cazul, cu nervii la maxim, că nu ţi se dă atenţia cuvenită sau că altul e băgat în seamă mai repede şi tu nu. O fi bine? Eu una nu cred!

Criza asta face tot mai multe victime. Şi stau şi mă întreb câţi ştiu să aprecieze faptul că, aşa cum o fi, au un loc de muncă. Câţi încearcă să uite de oboseală şi să fie recunoscători pentru faptul că au un serviciu datorită căruia îşi pot pune ceva pe masă. Nu ştiu cum se va termina totul, nu ştiu ce vor înţelege oamenii din toată criza asta, dar ştiu că pot fi extrem de răi, invidioşi, orgolioşi şi conduşi de instinctul de turmă.

Cel mai trist e că adesea uită să ridice privirea spre cer, să tragă aer în piept şi să se bucure de ceea ce văd în jurul lor. Cineva mi-a spus odată că "viaţa nu e nici bună, nici rea, ci aşa cum o vezi tu". Probabil că e aşa cum vrea fiecare dintre noi să o vadă, în funcţie de idealuri, de dorinţe, de efortul depus pentru ele... Sau poate că nu e nicicum, dar ne place să credem că atunci când ne dă dreptate e roz şi când se revoltă, e gri sau neagră... Oare nu sunt şi sufletele noastre la fel?


Apel umanitar

6 august 2009

Am primit un mail de la o fosta colega de liceu, probabil l-a primit si ea de la cineva. Si cum n-am putut sa raman chiar indiferenta, l-am postat aici, poate e bun si blogul meu la ceva.

"Nu am mai facut lucrul acestea pana acum, dar soarta unui copilas in varsta de 7 luni care inca nu a reusit sa vada o raza de lumina m-a facut sa indraznesc sa va cer ajutorul.

Se numeste Cirjaliu Nikolas- David ,vine dintr-o familie modesta, cu doi parinti simpli, dar din pacate tare suferinzi, caci ambii ochi ai baietelului lor sunt bolnavi: verdictul medicilor din Romania: AO RETINOPATIE DE PREMATURITATE; OS SUSPICIUNE CATARACTA CONGENITALA.

Singura lui sansa este o operatie efectuata cat mai repede, in maxim 1 LUNA la o clinica din Belgia. Scopul este ca oamenii cu suflet sa incerce sa-l ajute pe acest copilas, a carui operatie este evaluata in jur la 8000 euro. Conturile unde se pot primi banii sunt: RO18BRDE030SV75738070300 in euro si RO04BRDE030SV76122470300 in lei deschise la BRD AG DAMBOVNIC. Nu mai este mult timp, deci daca doriti sa-l ajutati, acum e momentul, peste o luna nu se mai poate face nimic pentru el, nici macar in Belgia. Sper sa putem aduce o raza de lumina in ochii acestui baietel.

Dar din dar se face rai, poate cu micile noastre puteri vom reusi sa ajutam la infaptuirea unei minuni.

Va multumesc in numele acestui prea incercat copil !

TOTUL ESTE 100% ADEVARAT …….NECAZUL FAMILIEI CIRJALIU NU SE OPRESTE AICI – MAI AU SI O FETITA IN VARSTA DE 4 ANISORI CARE SUFERA DE INTARZAIERE PSHICA MODERATA – CIRJALIU ALEXANDRA-GEORGIANA

Cojocaru Sorin Simion

Consilier CLIPRI

BRD AG DAMBOVNIC

tel 0248 698 181

0721 711 484

fax 0248 698 182

9 luni

3 august 2009

Azi aş vrea să mă mai nasc o dată. Chiar dacă am îmblânzit tăcerea şi puţini sunt cei ce ştiu să o asculte şi să o înţeleagă. Am încercat să iau aminte şi să plămădesc în adânc, pentru ca apoi să aştern totul în cuvinte.

N-am reuşit de fiecare dată să rostesc, aşa cum spunea Arghezi, "cuvinte potrivite" şi ştiu că nici de azi înainte nu voi reuşi mereu.

Cu toate astea, azi vreau să mă mai nasc o dată! Vrei să-mi fii pântec?

Băgaţi-vă minţile în cap!

1 august 2009

Zece minute m-am uitat mai devreme la o emisiune în care intrase în direct Ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu şi apoi am închis televizorul.

Eu nu ştiu în ce ţară şi în ce lume trăiesc miniştrii aştia. Oare Ambramburica noastră a văzut că elevii de azi nu mai au imaginaţie, o fi văzut că, dacă le pui o poezie în faţă, nu sunt în stare să lege două cuvinte despre subiectul ei? Oare ea ştie câţi copii scriu în limbajul impus de messenger şi de Internet, cu j în loc de ş, fără să mai pună cratime acolo unde e nevoie şi multe alte asemenea erori de ortografie? Oare ea chiar crede că un profesor sau învăţător, care se titularizează sau obţine un post de suplinire, cu nota 5, poate să înveţe pe cineva ceva?

Au schimbat de atâtea ori examenele, că m-au ameţit pe mine, darămite pe elevi! Şi le dau drepate tuturor cadrelor didactice care renunţă la meseria pe care-o iubesc sau care se scârbesc de ea! Cum să munceşti cu drag şi spor, când ministrul îţi schimbă programa după bunul său plac, de nu mai ştii nici tu de unde să iei materia şi încotro s-o duci?

S-a trezit Educaţia să instituie examen de evaluare, la finalul clasei a patra, să ştie profesorii de gimnaziu, care îi preiau, la ce nivel sunt copiii. Păi până acum ce-aţi păzit, credeţi că mai îndreptaţi ceva?

Mă uit în jurul meu, la toţi copiii pe care îi întâlnesc. Puţini mai ştiu ce rost are şcoala, unii se duc doar aşa, că sunt trimişi de părinţi. Nu mai gândesc temele, pentru că e greu să pună creierul la muncă, le iau direct de pe Internet, nu mai scriu cuvintele întregi când vorbesc cu oamenii pe messenger, "k aşa e cool j mijto". Nu mai pun mâna pe-o carte, ca s-o citească, ci doar ca s-o şteargă de praf. E drept că au şi părinţii partea lor de vină, pentru că timpul nu le mai permite să aibă grijă cum trebuie de odraslele lor. Dar când tu, ca ministru, cu copii acasă, ştii că oamenii nu-şi mai permit să stea la birou, cu elevii, să facă teme, în loc să le oferi informaţia care le trebuie, mai rău îi zăpăceşti şi ai pretenţii la genii, în mod clar undeva, ceva e în neregulă!

Şi de fiecare dată, orice s-ar întâmpla, pentru situaţia actuală e de vină conducerea trecută! Placa asta o ştim toţi, e singura care se foloseşte de la revoluţie încoace! Mai scutiţi-ne şi, vorba celor de la Cargo, "băgaţi-vă minţile în cap" şi faceţi ceva pentru ţara asta!!!!

Dragostea devine adevărată, dacă tu alegi să o creşti!

29 iulie 2009

Am tot stat şi m-am gândit dacă să scriu sau nu despre zvonurile din ultima vreme. Mai ales despre unul a cărui protagonistă sunt. Ah, voi n-aţi auzit niciunul? Atunci să vă împărtăşesc şi vouă ultimele ştiri. Povestea începe aşa: ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut? vorba melodiei Mădălinei Manole. Mai departe, probabil că bănuiţi. Dacă nu, vă anunţ, că da, bat clopote de nuntă destul de curând, mai exact peste vreo... două luni aşa.

Am avut parte de tot felul de reacţii în ultima vreme, mi s-a spus chiar că sunt curajoasă pentru că fac acest pas sau că sunt prea tânără sau că mă grăbesc. Nu mă consider în niciun fel: nici curajoasă, nici prea tânără, nici grăbită. Pur şi simplu e momentul. Mi-am dorit un om care să vrea, la rândul lui, să crească dragostea împreună cu mine. Care să creadă, pentru care fiecare moment să fie unul inedit, care să capete experienţă odată cu mine, să nu le ştie pe toate de la început. Şi l-am găsit, am ştiut asta din prima clipă în care ne-am privit. Şi nu, nu sunt naivă să cred că totul o să fie roz, că n-o să avem momente grele şi tot felul de ispite şi câte şi mai câte.

Însă am ales să avem încredere. Iar alţii au ales să creadă în noi şi pentru asta le mulţumim. :)


Memories

23 iulie 2009

Pentru că azi a fost vremea lor, pentru că mi-am amintit de mine în adolescenţă, pentru că tare fain a fost şi pentru că dintre melodiile de acum, cine ştie câte vor rezista peste timp, spre deosebire de cele cu care am crescut!



Ciprian, de la AS XX, s-a întâmplat să moară după un concert în oraşul meu, la calea ferată spre Piscani (Bemo). Dar să nu vorbesc de lucruri triste.



Din serile de vară, cu discoteci în aer liber, cu flirturi timide şi fluturaşi în stomac. Şi da, încă mai ştiu cine-a fost prima mea dragoste, cum se spune. :p

"În fond, există un singur mod de a trăi dragostea: trăind-o."

21 iulie 2009

Dacă oamenii ar învăţa să creadă
dacă nu ar mai răstălmăci cuvintele şi ar înţelege mesajele exact aşa cum le sunt transmise
dacă ar fi sinceri
dacă şi-ar lămuri neînţelegerile atunci când apar
dacă şi-ar zâmbi mai des unii altora
dacă ar lăsa în pace capra vecinului şi şi-ar vedea de-a lor
dacă ar avea curaj să trăiască, să iubească, să simtă, să nu (se) trădeze
dacă ar învăţa să respecte, ca să fie respectaţi
dacă nu s-ar mai ghida după aparenţe
dacă ar înţelege că fiecare îşi alege propria cale
dacă ar ţine cont că principiile diferă de la o persoană la alta
dacă ar lăsa deoparte egoismul, răutatea, interesele
dacă ar şti să fie prieteni, atunci când nu mai poate fi vorba de mai mult
dacă ar fi conştienţi că există, da, mai multe feluri de iubire şi că toate izvorăsc dintr-una singură



"O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor n-are nicio scuză. Nimic nu ne opreşte să visăm "fără măsură"". (O.Paler-"Autoportret într-o oglindă spartă")

De ce băieţii nu uită fostele?

20 iulie 2009

Probabil din aceleaşi motive pentru care nici fetele nu uită foştii. Adică, nu-i uită în sensul că ştiu că au fost, ştiu momentele frumoase şi pe cele triste totodată, ştiu de ce s-a terminat şi de ce nu se mai poate nimic. Dar sentimentele nicicând nu mai sunt aceleaşi, pentru că nu mai au cum. Timpul trece, oamenii se schimbă, fiecare îşi găseşte perechea, dacă se poate foştii/ fostele rămân amici, prieteni. Cu toate astea, cine încă mai are sentimente pentru un fost sau o fostă, nicicând nu va vorbi cu el/ ea cu inima împăcată.

E bine să ierţi, dacă ai ce, e bine să uiţi, dacă ai ce, dar e bine să fii recunoscător, pentru că datorită lor şi de altfel, datorită oricărei persoane cu care intri în contact, eşti omul de astăzi. Dar e bine să pui limite între ce-a fost şi ce trebuie să fie în prezent, nicicând să fii tulburat de o amintire, de un telefon, de un semn de viaţă din partea cuiva cu care ai împărţit, o vreme, bune şi rele. Până la urmă ai investit timp şi sentimente, dar dacă s-a terminat şi ştii sigur că nu există cale de întoarcere, lasă trecutul la locul lui. Bucură-te de prezent şi dă-i omului care e astăzi, lângă tine, şansa de a-ţi demonstra că meriţi să fii iubit/ ă şi mai ales, că meriţi să fii tu, în toată splendoarea ta şi să iubeşti aşa cum nu ai făcut-o niciodată. Cu răbdare, cu încredere şi cu un pic de îndrăzneală la momentul potrivit, acele foste pe care băieţii nu le uită sau acei foşti care au existat în viaţa fetelor, rămân doar ceea ce sunt: foste/ foşti.

Cât despre mine, eu am iertat ce am avut de iertat, începând cu mine însămi. Şi am uitat, pentru că am avut ce. Iar dacă uneori îmi mai amintesc, e doar pentru că cineva, la un moment dat, a fost important în viaţa mea şi, aşa cum a ştiut, totuşi m-a iubit. Iar postarea asta e pentru cineva care a ajuns la mine pe blog întrebându-l pe Google de ce băieţii nu uită fostele. Şi până la urmă, poate că e pentru fostele sau foştii din viaţa fiecăruia/ fiecăreia dintre noi.

Învăţ tăcerea

17 iulie 2009

Când simt şi eu nevoia să scriu, nu pot... tocmai când mi-ar face bine, nici măcar pagina asta de blog nu e în stare să mă ajute să-mi pun în ordine gândurile...

Şi au fost veşti bune şi unele mai puţin, au fost momente fericite şi unele mai puţin... şi pur şi simplu sunt clipele în care oricât aş vrea, nu pot să scriu... S-ar părea că e vremea faptelor, cuvintele trebuie să se mai odihnească.

Au fost timpuri în care au fost prea multe. Mi s-au spus "poveşti" şi câte-n lună şi în stele, mi s-au făcut promisiuni şi tot soiul de declaraţii, care, normal, nu s-au realizat nicicând. Am tânjit după fapte, când credeam că am nevoie de cuvinte. Acum, le am pe toate, dar prefer faptele. Pentru că multitudinea de simţăminte de care e capabilă inima nu o pot descrie nici toate cuvintele din toate limbile pământului.

Aşa că, dacă tac, e pentru că pur şi simplu nu există cuvinte potrivite, ci doar o inimă care trebuie ascultată, simţită, iubită... Iar liniştea, cât bine poate să facă liniştea...

Dedicata carierei si sedusa de miturile fertilizarii in vitro, a ajuns sa nu mai poata avea copii

16 iulie 2009

"Daca cineva mi-ar fi spus, cand aveam 25 de ani ca o sa ajung la 45 de ani, proaspat casatorita si fara speranta de a ramane vreodata insarcinata, nu l-as fi crezut", asa isi incepe povestea o femeie care tanjeste dupa copii, in ciuda faptului ca nu-i va avea niciodata. Mai mult decat atat, ii vine greu sa creada ca a gasit atat de tarziu dragostea adevarata. Sau ca fertilitatea sa, care altadata parea mai mult un incovenient, va ajunge pana intr-acolo incat ar fi nevoie de un miracol, ca sa aiba un copil. Insa, potrivit "Daily Mail", este un lucru pe care ea si sotul sau, David au invatat in ultimul an sa-l accepte.

"Poate parea o naivitate, cand ne-am intalnit acum patru ani, nu ne-a dat prin cap ca va fi imposibil sa avem un copil", a spus Lucy Edge. Cei doi au stiut de cand s-au cunoscut ca sunt suflete pereche. In plus, la 41 de ani, lui Lucy nu i se mai parea rational sa mai astepte pentru a-si intemeia o familie. Bineinteles, stiau amandoi ca femeile trecute de 40 de ani aveau sanse mai mici de a ramane insarcinate, dar nu-si inchipuiau ca le va fi de-a dreptul imposibil sa aiba un copil. Isi doreau un urmas si daca nu reuseau sa-l aiba pe cale naturala, singura lor sansa ramanea tratamentul in vitro.

Si-a dedicat viata carierei

"Mi-am petrecut intreaga viata construindu-mi cariera. La noua ani, eram extrem de fericita, pentru ca ma jucam de-a secretara, raspunzand la telefoane, intr-o tinuta din garderoba mamei mele. La 24 de ani, eram strateg la o agentie de publicitate. Conduceam un Golf decapotabil, purtam costume rosii cu nasturi aurii si imi imaginam ca eram Paula Hamilton, din reclama tv. Ramaneam singura, dar imi spuneam mie si mamei mele ingrijorate, ca inelul de logodna va veni mai tarziu", povesteste Lucy, care recunoaste ca viata ei nu se invartea in jurul casatoriei si a copiilor. Chiar daca ea considera de-a dreptul minunat felul in care s-a schimbat de-a lungul timpului modul de viata al femeilor, a invatat pe pielea sa ca nimic nu e gratis.

Ocupata sa-si asigure independenta financiara, Lucy si-a lasat sa treaca anii in care fertilitatea era maxima si ca atare, a pierdut sansa de a avea un copil, pe care nici macar n-a stiut ca-l vrea, decat atunci cand era prea tarziu. Cand avea 36 de ani, mama vitrega i-a sugerat sa-si congeleze ovulele, pentru a-si acorda sansa de a avea un copil. Numai ca Lucy nu a facut asta si acum regreta amarnic. "Nu numai ca este o experienta scumpa prin care trebuie sa treci, ca un fel de polita de asigurare, dar implica si confruntarea posibilitatii sa nu iti intalnesti barbatul visurilor inainte ca ovulele "sa expire", considera Lucy. Ea le sfatuieste pe femeile tinere, singure si fara posibilitatea de a avea un copil sa ia in considerare ideea de a-si ingheta ovulele, pentru ca intr-o zi ar putea fi singura lor sansa de a avea un urmas.

Dupa ce l-a cunoscut pe David si eforturile lor de a avea un bebelus au esuat, Lucy a realizat ca, incercand sa-si contruiasca o cariera, a pierdut din vedere lucruri mult mai importante. In plus, femeia a inceput sa devina convinsa de faptul ca Londra si stresul in care ea si sotul ei locuiau erau o parte dintre cauzele a ceea ce Lucy considera un incovenient temporar. Drept urmare, cei doi s-au hotarat sa se mute la Norfolk, unde locuiau mama si tatal vitreg al lui Lucy si unde ea si David isi doreau sa-si faca o casa si sa aiba doi copii.

A facut orice pentru a-si stimula fertilitatea, insa fara succes

In ciuda faptului ca a inceput sa duca un trai mai simplu, sa faca plimbari lungi, sa se hraneasca natural si sa renunte la alcool, pentru a-si creste cumva fertilitatea, anul a trecut si femeia tot nu ramanea insarcinata. A incercat yoga, hipnoterapie, acupunctura si chiar diete Ayurveda, intrucat, cu cat traia mai mult la tara, cu atat isi dorea un copil. Drept pentru care, Lucy si David au cerut ajutor la spitalul Lister din Londra, insa testele au aratat ca totul era in regula cu cei doi. "Si cu toate astea, nu ramai insarcinata. Cea mai plauzibila explicatie este varsta. Cand o femeie ajunge la 40 de ani, trebuie sa recunoastem ca trebuie sa lucram cu ovulele sale vechi si mi-e teama ca le scade calitatea in timp", le-a spus doctorul, precizand ca sansele ca Lucy sa aiba un copil in urma tratamentului in vitro erau de doar 4%.

Mai mult decat atat, cand a venit vorba de a gasi o clinica la care se facea inseminare artificiala, o alta serie de teste a demonstrat faptul ca in doar sase luni lui Lucy i s-a schimbat nivelul hormonal si i-a scazut fertilitatea. Ca atare, nici o clinica nu era dispusa s-o accepte pentru tratament. De asemenea, sansele ca fertilizarea in vitro sa dea rezultate erau atat de mici, incat conducerii spitalelor li se parea ca ar incalca etica, daca i-ar lua banii pentru tratament.
"Eram furioasa pe agentia de publicitate, pentru ca m-a tinut la birou in timpul in care fertilitatea mea era maxima si pe companiile de tigari, care mi le-au vandut pentru ca eu sa le fumez cand aveam 20 de ani si chiar pe Guvern, pentru ca nu a pus niciodata la punct o campanie publica de sanatate despre subiectul scaderii fertilitatii, odata cu varsta", povesteste Lucy, constienta ca singura vinovata pentru situatia in care se afla, era ea insasi. Mai mult decat atat, din expresia chipului lui David putea intelege ca folosirea ovulelor unei donatorea nu era o optiune. Si asta pentru ca, dupa ce asteptasera atat timp, barbatul isi dorea ca bebelusul lor sa aiba genele lui Lucy.

Numai ca cei doi au trebuit sa accepte ca nu puteau deveni parinti, biologic. Lucy trebuia sa se impace cu ideea ca locuinta visurilor lor va ramane goala, ca nu va sti niciodata cum e sa-si alapteze bebelusul, sa-l priveasca facand primii pasi, sa auda despre prima sa dragoste. Si, in ciuda faptului ca dorinta altor barbati de a deveni tata, i-ar impinge in bratele unor femei mai tinere, David a asigurat-o ca nu va pleca de langa ea.

"Nu asteptati o casa mai mare, o slujba mai buna sau o masina mai scumpa, pentru ca daca faceti asta, este foarte probabil sa ratati cel mai pretios premiu dintre toate: un copil"

"Am facut trecerea de la o fata singura la o femeie casatorita, am reusit sa-mi dau seama ce este important in viata, chiar daca prea tarziu si am un sot care ma iubeste asa cum sunt, fara nici un fel de asteptari si fara sperante false. Sansa mea de a trai bucuria maternitatii a venit si a plecat. Dar generatiei de fete care muncesc pentru cariera lor si sunt mai mici cu zece, doua zeci de ani ca mine, le-as spune: nu asteptati o casa mai mare, o slujba mai buna sau o masina mai scumpa, pentru ca daca faceti asta, este foarte probabil sa ratati cel mai pretios premiu dintre toate: un copil", a mai spus Lucy, conform sursei citate.

(scris aici, de-asta nici nu are diacritice)

Absolut...

14 iulie 2009



Mulţumesc, om drag, pentru tot ceea ce eşti şi pentru tot ce învăţăm să fim!

Ana a plecat...

10 iulie 2009

Vă scriam cu ceva timp în urmă de Ana. Ei bine, Ana... nu mai e! Mai mult decât spune el, nu cred că am ce să mai adaug... Poate doar că ar trebui să ne aducem aminte că suntem oameni şi să ne comportăm ca atare, înainte să fie prea târziu...

Exista cuvinte care plâng şi lacrimi care vorbesc

9 iulie 2009

Cuvinte... triste, de noapte bună, pentru un băiat sentimental, înţelepte, de la mulţi ani sau cuvinte frumoase despre căsătorie. Oamenii caută cuvinte. Câtă forţă pot avea, cât de importante pot fi!
Cu ajutorul lor ne exprimăm, cu ele ne clădim o lume, dar o şi putem dărâma, cu ele putem alina, dar şi distruge, suflete. De ce ne dorim atâtea cuvinte, în locul faptelor, de ce sunt atât de importante?

Totuşi, există momente în care-şi pierd orice fel de putere: atunci când nu sunt luate în seamă, când sunt folosite cu totul aiurea, când vorbim doar ca să ne auzim vocea.

Ce i s-ar putea spune unui băiat sentimental? Nu ştiu! Cine ştie ce probleme are el, de ce fel de cuvinte sau de ce fel de sfaturi are nevoie! Eu nu ştiu ce i-aş putea spune, cum l-aş putea ajuta. Poate ar conta să ştie că sentimentalismul şi sensibilitatea lui îi vor fi răsplătite la un moment dat, pentru că există, undeva, o fată, care are nevoie de un astfel de băiat.

Cuvintele înţelepte aparţin oamenilor pe măsură, iar aceştia sunt din ce în ce mai rari. Cert e că nevoia cuiva care caută astfel de cuvinte vine din dorinţa de a şti ce să facă într-o anumită situaţie. Există momente în viaţa fiecărui om, probabil, când ar vrea să ia o pauză de la gândit ce decizie e mai bună, în care şi-ar dori să aibă un glob de cristal, care să ştie tot. Ce comod ar fi, nu-i aşa? Doar că un astfel de om nu ar mai trăi. Frumuseţea vieţii probabil că înseamnă să treci prin toate, să înveţi din toate, pentru ca, la un moment dat, cineva să spună că eşti înţelept. Numai că ştim foarte bine cum sunt privite sfaturile, indiferent cine le dă şi oricât de înţelept ar fi.

Iar pentru cei care vor cuvinte frumoase despre căsătorie, nu pot decât să le recomand două cărţi pentru care voi fi privită cu ridicări de sprânceană, însă ştiţi ce? Nu-mi pasă! Pentru că aceste cărţi merită să fie citite şi ar trebui să fie citite de cât mai mulţi. Şi mai ales pentru că oamenii par să nu mai ştie importanţa căsătoriei şi o tratează ca pe un lucru banal, care nu poate fi nicidecum pentru totdeauna, din moment ce se poate divorţa.

1- "Cartea nunţii"- Danion Vasile
2- "Scrisori Caterinei- sfaturi unei tinere căsătorite"- Charlie W. Shedd

Cu siguranţă mai sunt şi altele, una fiind "Căsătoria, cale spre sfinţenie", dar deja mă întind.

În ceea ce mă priveşte, aş vrea să aud mai des, din partea celor deja căsătoriţi, că atunci când apar tensiuni şi probleme în cuplu, merită să lupţi, merită să-ţi aminteşti că ai făcut acest pas din dragoste, merită să te uiţi în ochii celui iubit şi să-ţi aminteşti cum eraţi la început. Nu vreau să aud că dacă nu merge, poţi divorţa, nu vreau să aud că trebuia să alegi mai cu grijă. Sunt oameni care sunt căsătoriţi de o viaţă şi încă se mai privesc cu drag. Şi cunosc astfel de oameni. Dacă ei au putut, alţii de ce n-ar putea?

E drept, fiecare să căsătoreşte (sau nu) din motive diferite. Şi aici e o întreagă discuţie. Până una-alta, voi, oameni cu ceva vechime într-ale căsniciei, poate daţi un sfat celor care caută "cuvinte frumoase despre căsătorie"!

Dacă am ajuta cuvintele să vorbească...

8 iulie 2009

Nu mă doare că mi se întoarce spatele, ci că nu mi se spune. But, then again, ce farmec ar mai avea pentru cel sau cea care face asta?

Nu mă doare prostia unora, cât mai ales făţărnicia. Prefer oricând adevărul, oricât de dureros ar fi, decât să fiu tratată de parcă totul ar fi în regulă, atunci când de fapt nu e. Şi poate că nimic din astea nu doare mai tare ca lipsa de comunicare. E aiurea când eşti singurul/ singura care nu află nişte lucruri, care te privesc şi pe tine.

Totuşi, e uimitor cum se schimbă omul din cauza banilor. Şi cum are impresia că e stăpânul lor şi că poate face orice cu ei, chiar şi să-şi uite prietenii, când de fapt el e sclavul lor.

Au fost vremuri în care, da, am plătit cu aceeaşi monedă. Şi au fost timpuri în care am aflat că "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face". Asta nu înseamnă că ceilalţi vor gândi la fel şi că te vor menaja. Au fost cazuri în care mi-am pus sufletul la bătaie pentru sufletul altcuiva. Şi nu regret nicio clipă, indiferent de reacţia ulterioară a persoanei respective.

Dar e greu să te lupţi cu infatuarea unora, cu egoismul, cu răutatea, cu individualismul şi raţionalismul. În asemenea cazuri, obosesc şi renunţ, ca şi acum. Deşi, e păcat, dar nu mai pot. Am fost mereu omul care a preferat să discute orice pe faţă, până în momentul în care a trebuit să trag pe cineva de limbă, ca să lămurim ceva. Atunci m-am retras. Nu oblig pe nimeni la nimic. E vorba doar că suntem oameni şi ar trebui să trăim şi să ne înţelegem ca atare. Prietenii adevăraţi, la nevoie se cunosc! Ai mei s-au tot cernut şi s-ar părea că încă se mai cern.

Aşadar, pentru tot ce-a fost, ridic paharul, pun punct şi o iau de la capăt!

Show must go on

7 iulie 2009

M-am întors la timpul meu liber, la teancul de cărţi care mă aşteptau cuminţi, la muzică, la admirat norii şi cerul... cerul ăsta care plouă atât de des în ultima vreme, de parcă şi-ar plânge amarul...

Încerc să uit că oamenii se schimbă în mod neaşteptat, că ţi se poate întoarce spatele când nici nu gândeşti şi că, apoi, dacă tu întorci spatele, ţi se reproşează cine ştie ce.

Dar, să nu alunec pe panta asta. Au fost prea frumoase zilele astea, prea plină de înţelesuri şi de adevăruri cartea lui Paler, "Autoportret într-o oglindă spartă" pe care am savurat-o aproape pe nerăsuflate, prea bine tot ce se întâmplă în viaţa mea. Iar cine decide să-mi întoarcă spatele, nu are decât, eu nu mă schimb după cum bate vântul, ar trebui să ştie asta deja.

Am învăţat să accept oamenii aşa cum sunt, mai ales pentru că ştiu că cineva mă acceptă şi mă iubeşte cu bune şi cu rele. E păcat, ne-am înrăit şi încă tot o mai facem. Indiferenţi, surzi la durerea omului de lângă noi, nu dăm o mână de ajutor decât dacă "ne iese ceva". Ne ferim, ne izolăm, ţinem totul pentru egoismul nostru, nu carecumva să lăsăm ceva de la noi, să ne prindă cineva cu garda jos... Trist, cum ar spune un prieten.

"Din nenorocire, Dumnezeu a construit lumea în aşa fel încât să regretăm aproape întotdeauna prea târziu", cum spunea Paler, în "Autoportret"...

Am trei întrebări! Voi ce răspunsuri aveţi?

1 iulie 2009

Azi am trei întrebări, de la nişte oameni care au ajuns la mine pe blog căutând răspuns la ele:

- toţi băieţii vor fete frumoase?
-ce vor băieţii de la fete?
-BĂIEŢI DE 22 SE UITĂ LA FETE DE 14?, întreabă cineva din Norvegia.

Cum le-am găsit, aşa le-am scris.

Dacă Google ar şti ce vor băieţii de la fete sau invers, cred că pentru mulţi ar fi o uşurare. Numai că Google nu ştie, adesea nici băieţii, nici fetele nu ştiu ce vor unii de la alţii. Şi-apoi, nimeni, ori băiat, ori fată, nu caută acelaşi lucru ca altcineva.

Totuşi, să încep cu prima întrebare. Din câte am putut şi eu să-mi dau seama, băieţii se împart în două categorii, fix câte feluri de frumuseţe există, că despre ea vorbim: băieţi care vor fete frumoase fizic şi băieţi pentru care nu contează atât de mult aspectul fizic, ci mai ales sufletul unei fete, caracterul, personalitatea, gândirea. Frumuseţea fără pic de inteligenţă n-are farmec, zic eu. Băieţii ar zice altceva, unii dintre ei. Apoi, anii trec, oamenii îmbătrânesc, frumuseţea exterioară se duce. Aşadar, la ce bun să ai lângă tine un om din cale-afară de frumos, dacă mai târziu oricum n-o să te mai bucuri de ea? Şi ce folos să fie frumos sau frumoasă, dacă te jigneşte, dacă nu-ţi arată că eşti important/ă pentru el/ ea, dacă atunci când ai nevoie de un umăr, nu ţi-l oferă? Aici depinde de fiecare ce caută şi mai ales pentru cât timp.

Acum, ce vor băieţii de la fete iar e cu dus şi întors. În plus, aici mai intră în calcul şi vârsta, pentru că se ştie că ei sunt cei care nu s-ar căsători prea devreme nici în ruptului capului. Ei sunt cei care vor să vadă dacă găina bătrână face ciorba bună, care preferă o fată mai în vârstă pentru că e mai coaptă, ştie ce vrea, nu e copilăroasă ca una de 14 ani şi-n plus, îl mai învaţă şi pe el câte ceva, într-un domeniu sau altul. De altfel, nici fetele nu preferă un imatur. La fel ca şi în cazul fetelor (să fiu obiectivă, totuşi, să nu mă acuzaţi de discriminare), există băieţi care vor o singură domnişoară lângă ei şi alţii care fac colecţie, de se îmbârligă în minciuni, că ajung să nu mai ştie cum să se mai descurce cu toate. Sunt băieţii care vor aventuri de-o noapte şi-atât, chiar dacă promit şi luna de pe cer pentru asta, la ei promisiunile mai rar au valoare. Şi sunt băieţii care îşi doresc o fată care să-i iubească numai pe ei, pentru că-şi doresc stabilitate, familie, copii. Sunt băieţii dispuşi să ofere, dar şi cei egoişti, care nu lasă nimic de la ei, pentru că cine ştie ce individă i-a rănit la corazon. Numai că nu toate care vin după ea trebuie să plătească pentru nemernicia celei dintâi. Oricum, despre asta am mai scris şi cu altă ocazie.

Cât despre faptul dacă se uită sau nu un băiat de 22 de ani la o fată de 14, aici tare aş vrea să ştiu ce spun chiar "inculpaţii", adică băieţii. Deşi sunt sigură că unii s-ar uita, dar nu pentru mult timp, decât dacă, printr-o minune, vor o fată serioasă lângă ei şi descoperă că minora merită. La fel cum sunt sigură că alţii nu şi-ar pune mintea cu nişte copile. La 14 ani ar trebui să se bucure încă de copilărie, pentru că apoi vine vremea în care o să regrete că au pierdut timpul aiurea. Poate o să mi se spună că sunt de modă veche, tradiţionalistă. Asta contează mai puţin. Important e că la 14 ani nimeni nu ştie ce înseamnă viaţa, uneori nu se află nici la 22 sau poate nici la 30 de ani. Am dat peste oameni de peste 30 total imaturi şi debusolaţi, dar şi de tineri cu vârsta între 14-20 sau ceva mai mult, foarte cu capul pe umeri.

Despre relaţiile între băieţi şi fete se poate discuta oricât, oricând, se pot da o grămadă de sfaturi. Degeaba. Fiecare ştie ce om îşi doreşte alături, iar dacă nu ştie, află, după ce dă peste doi, trei, patru total nepotriviţi. Important e să afle, să se ridice, chiar dacă a căzut şi-l doare rana pe care i-a produs-o cineva. Se spune că ce-i al tău, e pus deoparte. Dacă mă întrebaţi pe mine, aşa e, dacă nu, eu v-am spus oricum. Ideea e că inima simte când o relaţie merge pe drumul cel bun, trebuie numai s-o ascultaţi!

Aştept răspunsuri! Şi cred că şi cei care au întrebat, la fel!
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS