Quilling: aventura continuă

Șapte scurte

La stomatolog înveți s-apreciezi momentele când taci.
La RMN îți dai seama câte rugăciuni știi pe de rost.
La coadă la analize, când riști să nu mai fie fonduri și pentru ale tale, realizezi câtă răbdare ai și câtă e nevoie să faci.
După o cezariană știi exact câtă voință și ce prag al suportării durerii ai.
La urgențe cu copilul, orice altceva își pierde din importanță.
Când ții în brațe un nou-născut prematur și bolnav, cu șanse puține de supraviețuire, vezi viața cu alți ochi.
Când boala te împiedică să-ți ții pruncul în brațe și să-i fii alături în joc și în toate, altfel apreciezi ceea ce ai fi putut face pentru sănătate.


Al treilea

27 august 2016

         Al 3-lea cel mai bun an al blogului, ca număr de postări, 66666 de vizualizări (ce număr!) și una dintre cele mai lungi însemnări, nici nu credeam că pot produce ceva atât de consistent! Răsfoiesc arhiva câteodată și-mi dau seama că multe dintre subiecte sunt aceleași, dar că diferă modalitatea în care am scris despre ele. Pentru că uneori eram melancolică, nostalgică, poetică, iar cu timpul am devenit mai incisivă, mai clară, mai concisă, construiesc altfel textul și nici nu e nevoie să mă străduiesc prea tare, adesea curge de la sine. Ce-i drept, nici eu nu mai sunt aceeași de acum 8 ani, dar principiile de atunci sunt și cele din prezent, doar experiențele diferă și convingerile sunt mai puternice.
        Ce s-a schimbat decisiv, totuși, nu e nici felul de a scrie și nici cel de a simți, ci faptul că sunt mama a doi copii frumoși, mici teroriști și mari exploratori totodată. De-abia după ce a venit domnișoara, am realizat cât de greu mi-a fost cu un singur copil (neavând cu cine altcineva să-și împartă timpul, era normal să mă vrea numai pe mine și apoi pe tati, când ajungea acasă) și de-abia atunci am înțeles pe deplin bucuria și ușurința cu care iubirea nu se împarte, ci se multiplică.

Copil cuminte și babă frumoasă?

        Dacă ar fi să mă iau după pretențiile lumii, Matei n-a fost și nu e un copil cuminte, adică unul căruia să-i spui Stai jos! și să stea, care să înțeleagă din prima pericolul la care se expune și să fie mai temperat. Nu, el nu e un copil-câine, care poate fi dresat oricum și oricând, nu e comod deloc să stai cu el, dacă te aștepți să facă întocmai ce-i spui. Încă de mic a testat limitele și a fost într-o continuă luptă pentru putere, pentru a mă face pe mine să pricep că el poate și eu trebuie să-l las să poată. Unde s-a putut, l-am lăsat, unde nu, l-am lăsat să-și plângă frustrarea.
         O vreme a părut că nu ne înțelegem deloc unul cu altul și poate chiar așa era, el prea mic să-și poată verbaliza dorințele, eu prea puțin copil ca să mă pun mereu în papucii lui. Și la un moment s-a întâmplat ceva și am priceput, m-am relaxat și m-am deschis. Pentru noi e cel mai grozav copil, chiar dacă ne stoarce orice picătură de energie. Am preferat să facem orice cu el, de la curățenie și până la mâncare, dulciuri, paste și alte trăsnăi, decât să-l uităm în fața unui televizor la care în definitiv am renunțat (când avea el un an și jumătate, acum are aproape 5). Ce-am câștigat mi se pare foarte important: timp împreună. Timp pentru joacă în casă sau afară, timp pentru povești, pentru cântece, pentru a ne lipi unii de alții. Și nu, nu e antisocial, are habar de desene animate (de la creșă, grădiniță, bunici), dar știe că are și alte alternative pentru a-și petrece timpul și nu face drame acasă că vrea la televizor.

Gura lumii n-o astupă nici pământul

        La fel, dacă m-aș fi luat după gura lumii, aș fi rămas doar cu el, pentru că, nu-i așa, cum să-ți mai dorești încă un copil când deja ai unul așa dificil, care abia îți lasă timp pentru tine? Faptul că am avut curajul, cum mi s-a spus când am rămas însărcinată a doua oară, să o aduc printre noi pe Miriam, a fost cel mai bun și mai firesc lucru care se putea întâmpla. Matei a reacționat foarte bine, fără gelozii extreme și crize de tăvăleli sau accese de violență față de ea. Ce-i drept, l-am și pregătit înainte, i-am povestit ce înseamnă un bebeluș, i-am cerut ajutorul și ne-am străduit să nu-l neglijăm. Iar acum, după aproape 2 luni petrecute la bunici, departe de noi, copiii mei sunt cei mai buni prieteni. S-au lipit extrem de mult unul de celălalt și nu mai fac nimic unul fără altul, ea oricum e lipicioasă din naștere și ceva mai liniștită și mai dispusă la negocieri decât frățiorul ei. În limbajul lumii, e cuminte.
         Cu siguranță că un al treilea ne-ar echilibra și mai mult, ar fi, cum se spune, cireașa de pe tort. Dacă va veni sau nu, asta nu știu să spun, pentru că nu depinde numai de noi. Cert e că oamenii nu mai știu să primească un copil cu inima deschisă, ca pe o binecuvântare. Dacă unul este un must, indiferent ce vârstă au părinții când îl aduc pe lume, deja de pe la al doilea încep comentariile, privirile cu sprâncene ridicate, reacții de genul  E greu cu doi în vremurile noastre, vă ajunge unul. Până la urmă se împacă cu gândul că Hai și al doilea, să aibă și primul cu cine se juca. Așa că vă închipuiți cam ce se întâmplă când cineva depășește normele și bariera psihologică și dă vestea celui de-al treilea. Iar eu nu doar că bănuiesc, dar și știu, pentru că am testat reacțiile celor din jur și nu doar atât, dar avem niște prieteni de familie care din primăvară vor fi cinci și sunt la curent cu toată lupta de care au parte.
         Lumea dă sentințe de parcă ea ar fi cea care ar crește acel copil, nu părinții săi. Da, dacă ne gândim la confortul nostru material, mental și de care mai vreți, nu e ușor să crești trei copii. Dar când unii cresc cinci, șase sau mai mulți și fără a avea cine știe ce situație materială, nu e clar că se poate, că nu e și nu ar trebui să fie o dramă, ci o bucurie și o acceptare a unor lucruri firești? Pentru că noi am uitat firescul, am uitat ce roluri avem, pentru ce am fost creați, am uitat, cum frumos spune Raluca, rostul vieții, al omului pe pământ, al femeii în evoluția speciei

Cu credință și cu dragoste

         La poarta bisericii la care mergem duminica sau de sărbători, stă o familie care de curând s-a îmbogățit cu al 5-lea copil. Nu cer niciodată nimic, nu te înjură dacă treci nepăsător pe lângă ei, nu te trag de haine să se bage în seamă, dar știu să mulțumească și să se bucure oricând de o vorbă bună, de un bănuț, de o haină sau un pantof, de ceva de mâncare. Nu au condiții pentru ce-am numi noi un trai decent, nici măcar nu au o casă, ci doar o baracă undeva în zonă. Părinții au crescut prin orfelinate, așa că știu ce înseamnă să fie singuri pe lume și ei nu-și doresc asta pentru copiii lor. El lucrează pe unde apucă, ea crește pruncii. Și, așa naivă cum credeți, poate, că e, i-a alăptat și îl alăptează și pe cel mic, fără temeri închipuite, ci cu încredere și speranță. Și o să-mi spuneți că e vai de copii, pentru că nu au ce le oferi. Dar oare cum putem noi ști în ce fel se vor întâmpla lucrurile și ce vor deveni? 
         Citeam într-o carte cu conferințe de-ale părintelui Nicolae Tănase, de la Valea Plopului, despre un medic ginecolog care n-a mai dus la capăt un avort, pentru că bebelușul i-a împins chiureta cu piciorul (de altfel singurul pe care îl avea, căci de-asta fusese mama sfătuită să renunțe la el). Peste câțiva zeci de ani, un prieten l-a luat la un concert de muzică clasică și la sfârșit l-a întrebat dacă a observat ceva deosebit. Medicul i-a spus că nu și-atunci prietenul i-a dezvăluit misterul: printre artiști, se afla și o cântăreață la harpă; de obicei, ei vin pe scenă după ce este ridicată cortina, doar că atunci artista era deja la harpă; motivul: era șchioapă și nu se cuvenea să apară așa pe scenă, astfel încât era nevoită să fie deja la harpă în momentul ridicării cortinei. Medicul a rămas uimit și și-a adus aminte de o întâmplare de demult, când a refuzat să facă avortul de care v-am povestit, s-a dus la spitalul la care lucrase și, după ce a găsit registrele, și-a dat seama că artista respectivă era bebelușul care îi împinsese chiureta în urmă cu mai bine de 30 de ani...

         Așa că lăsați tinerii să fie responsabili și să facă atâția copii câți vor, nu-i criticați, nu le puneți piedici, mai bine dați-le o mână de ajutor! Gândiți-vă ce înseamnă un avort pentru o femeie, gândiți-vă cum ar fi fost dacă mama voastră ar fi hotărât să vă pună capăt vieții încă din pântece! Și poate ați fost al treilea, al patrulea sau al treisprezecelea, cum a fost bunica soțului meu! Vremurile s-au schimbat, da, înainte nu erau condiții, nici scutece de unică folosință, nici mașini de spălat rufe sau vase. 

Acum avem de toate, dar excelăm în egoisme și orgolii și prea puțin în credință, nădejde, dragoste!

Frânte

26 august 2016

        Uneori ajungi la concluzia că n-a greșit cine a spus că nu cunoști un om într-o viață...
          Nu-i ușor să realizezi că sunt lucruri în care bați pasul pe loc și altora cărora simți că nu le faci față, pentru că responsabilitatea ce ți se pune pe umeri e copleșitoare.
          Nu-i ușor nici să pricepi că orgoliul e prea mare pentru a recunoaște că ai greșit și a-ți cere iertare. Dar ce să faci atunci când simți că oricum ai da-o, ajungi în același punct, că nu te-ai schimbat niciun dram, că n-ai reușit să treci peste ceea ce credeai că ai trecut, că n-ai reușit să asimilezi ce era nevoie, că n-ai reușit să evoluezi din acel moment în care ai simțit că trebuie să o iei într-o direcție sau alta? Că doar ai acoperit totul așa cum pui fardul pe obraz. Că tu nu ești nici puternic, nici cu simț de sacrificiu pe măsura cererii, că "sunt locuri din sufletul tău pe care ai fost nevoit să le încui"...

          

S-aştept?

25 august 2016


S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline
Şi să-mi aştearnă daruri din zări pînă la mine?
S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin şi fără glas?
Cu aripi adormite în dimineaţa lunii
S-ştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii?
S-ştept poat-amintirea să-şi mai încerce cheia
La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scînteia
Luminilor pierdute în pulbere şi scrum?
La mine nu mai urcă de-a dreptul nici-un drum;
De-abia o cărăruie, o dîră ca de fum.
Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar,
Doar stelele se-ngînă cu noaptea-ntr-un arţar.
Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,
Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?

(Tudor Arghezi)

Amintiri din viitor: Despre mine, prin voi

22 august 2016

          Nu știu cum să scriu despre voi doi fără să scriu despre mine. Pentru că voi sunteți ai mei, din mine, cu, pentru și mai ales despre mine. Când merg de mână cu voi, am impresia că pot orice, oricând, că sunt cea mai bună, cea mai puternică, cea mai sensibilă. Când ne jucăm, se joacă și copilul din mine, când vă supărați, când vă răsfățați, fac și eu toate astea cu voi.
          În ultima vreme, nu am prea avut timp de noi, iar puținele clipe împreună au fost savurate la maxim. Chiar și când a plâns Mimuca pentru că n-a mai primit încă un "tita" (a se citi tic-tac), sau când s-a îmbufnat Matei că iar s-a luat cablul la tataie și i s-au întrerupt desenele. Am savurat tot, v-am sorbit din priviri, m-am amuzat de micile voastre năzbâtii, de mintea brici a piciului cel mare, de sensibilitatea domnișoarei din dotare, de faptul că ați crescut în trei săptămâni ca Feți-Frumoșii și Ilenele Cosânzene; că tu vezi lucruri pe care cei mari cred că nu le vezi, că ea simte că mami și tati vor pleca înapoi la serviciu și ne trage în dormitor pe amândoi, să facă nani cu noi, că își dă tot mai mult drumul la vorbă și stâlcește cuvintele și e haioasă, că tu vii și-mi spui hotărât, ca frate mai mare ce ești, că vrei să ai grijă de ea și ea te supără, pentru că uite, bagă porumbul fiert în apa rățuștelor, că v-ați lipit atât de bine și de mult unul de altul, încât ea nu face nimic fără Papei.
          Și când vă țin de mână și vă spun că am la dreapta un pui Maaare și tu te bucuri și râzi încântat, și-apoi anunț că am la stânga un pui Maare și ea chicotește și mă privește ghiduș, nu mai contează nici plânsete, nici oboseli, doar dorul, dorul de voi și de noi toți la un loc și un septembrie ce va veni și ne va umple unii de alții.





          

OM - doar două litere

19 august 2016

         N-am să vă spun despre durerile mele cele mai mari, despre dezamăgirile cele mai crunte, despre căderile și ridicările mele, despre lacrimi și zbucium, despre ceea ce-am fost și cea care sunt.
         N-am să vă povestesc despre fugile și fricile mele, despre ceea ce-aș schimba mâine, dacă aș putea, n-am să-mi pun sufletul pe tavă, n-am să pretind că sunt ce nu pot fi, n-am să vă spun ceea ce nu știu, n-am să vă arăt ce n-am văzut vreodată.
         Cine s-așteaptă să mă deșlușească doar citind rândurile așternute pe filele acestui blog, o să fie dezamăgit. Cine crede că am soluții pentru toate, s-ar putea să se înșele. Că am secrete? Da, am și unele funcționează ca rețete. Pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă. Pentru restul, nu sunt cu nimic mai specială decât alții. Sunt doar un om în a sa devenire, uneori tăcută și anonimă, alteori impulsivă, rebelă, adesea idealistă, cu principii, dorințe și vise.
        Mai am multe de priceput, multe de trăit, învăț din mers, împart ce pot și iau, totodată, ceea ce cred că-mi lipsește. Și-mi lipsesc câteva. Și câțiva oameni, pe de altă parte. 
        Dar merg înainte. Mă mai împiedic, mai cad, îmi iau timp să mă ridic, mă scutur și plec mai departe. Altă cale nu știu. Să ne ridicăm indiferent de câte ori cădem. Să ardem mereu, ca o flacără. Să luminăm întunericul, să potolim setea, să fim buni, blânzi, calzi, să fim... umani. Să nu renunțăm. Să nu renunțați indiferent ce se ivește! Nu suntem aici doar ca să descoperim cât de lași și mici suntem, ci ca să învățăm cât de grozavi putem fi! Iar asta începe odată cu iubirea și asumarea, cu tăierea orgoliului de la rădăcină și cu acceptarea faptului că oricât ar vrea unii să creadă, omul nu se trage din maimuță!

"Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic:
Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?
Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.
Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. "
(Psalmul 8)

Cea mai mare satisfacție a unui artist

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS